Calatorie prin Duhul Romaniei

– Preot Gheorghe Calciu, Decembrie 2004

Anual, duhul iubirii de tară si de oamenii ei, de mănăstiri, de trăitorii din ele si de neamurile mele mă mană spre locurile copilăriei, ale bucuriilor si ale suferinţelor trăite acolo, comoara cea de preţ a vieţuirii mele in România vreme de 60 de ani, pană la timpul înstrăinării acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viata in 1985, mai adâncă si mai lată decât prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie si in închisoare, viata mea se petrecea in pământul tării; poate pentru că trăiesc mereu in perspectiva următoarei vizite pe care o voi face in tară, trecând peste un ocean de apă si de amintiri, la fel de imense.

De fiecare dată când merg acolo parcă noi aspecte mi se revelează, unele rămase in subconştientul meu de la vizitele anterioare, pe care o întâmplare măruntă le actualizează la adevărata lor dimensiune spirituală. De fiecare dată pierd două zile cu drumul si această pierdere mi se pare un furt din bucuria şederii in tară.

Anul acesta am ajuns in tară Marţi, 16 Septembrie, două zile după hramul Bisericii Sfânta Cruce din America. Probabil că ar fi trebuit să mai rămân câteva zile după hram, pentru a-mi linişti inima din emoţiile pe care o asemenea sărbătoare le iscă in noi toţi: preot si credincioşi, aşa că emoţia sosirii in tară s’a suprapus pe un fond sentimental deja sensibilizat, astfel că ochii mei au fost mai deschişi, mai apţi să vadă cele ce anii trecuţi trecuseră cu vederea. Am stat două zile in Bucureşti si apoi am plecat la Braşov să văd Asociaţia Cristiana, a doctorului Teofil Mija, un fost deţinut politic si care, eliberându-se si in mod spiritual după 1990, a infiintat această asociaţie pentru bătrânii săraci. In închisoare, doctorul Teofil a fost foarte bolnav de tuberculoză, foarte bolnav. Dumnezeu l-a vindecat in mare parte, astfel că puterea care i-a mai rămas, ca un dar sfânt, a pus-o in slujba celor bătrâni si neajutoraţi. Am găsit acolo lucrare minunată, aproape incredibilă, cu devotament si nepăsare pentru sine la toţi cei ce lucrează pentru semeni, de la medic pană la bucătar. Medici din oraş vin la azil, după specialitate si consultă gratis pe bătrâni, la nevoie.

Ca peste tot, si la Cristiana, câinii vagabonzi mişună căutând hrană si adăpost. Ciudat este că n’am văzut nici un câine vagabond slab. Toţi sunt bine hrăniţi, oamenii se milostivesc de ei, mă refer la oamenii săraci. Am întâlnit un coleg de liceu in Tulcea, Abdulah Remzi, acum pensionar, care umbla mereu cu o pungă mare in care are lapte, pâine si alte lucruri de hrănit câinii vagabonzi. Nu-i hrăneşte pe cei din oraş care, si aşa, sunt bine hrăniţi, ci se duce peste Dunăre unde sunt câini mai flămânzi. Uneori îl mai si muscă pentru că sunt mai sălbatici, dar pe el nu-l nelinisteste acest lucru, ii hrăneşte mai departe, nu-si face injecţii contra turbării si, in general, trăieşte in bună prietenie cu întreaga haită. Aproape ca in Cartule Junglei.

Am vizitat case de bătrâni si aici in America. Poate că cei de aici stau mai confortabil, poate mănâncă mai bine, dar acolo, la Braşov este altceva: acolo, toţi sunt oameni, nu bolnavi si îngrijitori, ci pur si simplu oameni care se iubesc, se sbat pentru a mai obţine hrana de la vreo întreprindere, sau bani, sau medicamente. Si mai e ceva: pensionarii azilului se intre in a-si face viata cat mai frumoasă. Camerele lor sunt camere româneşti : covoare romaneşti, perdele româneşti, perne romaneşti, tot ce fiecare a putut aduce de acasă pentru a nu se simţi ca in azil, a fost adus aici. Am vorbit cu ei aşa cum vorbesc cu bătrânii care stau in casele lor, la feciori sau le fiice. Nu am găsit decât o singură bătrână supărată foc pe toată lumea, fiindcă acolo in azil vin din când in când extraterestrii care-i chinuiesc pe bătrâni, ii muscă cu dinţii, le răsucesc mâinile etc. I-am promis bătrânei că voi lua măsuri ca extraterestrii să nu mai fie admişi in azil decât dacă declară in fata doctorului Teofil că nu-i vor mai musca pe bătrâni. Femeia a fost mulţumită. Avea deplină încredere in mine.

Doctorul Teofil Mija a fost foarte ocupat. Avea nişte vizitatori din Germania, care au venit cu aparate de fotografiat să-i fotografieze pe bătrâni, spunându-le, in prealabil, să zâmbească, au fotografiat camerele. Stătuseră vreo două zile acolo si, in ziua care am venit noi, plecau. Au făcut o donaţie spitalului si doctorul cu surorile s’au bucurat. Mai ales că, uneori, vin mosafiri străini, care fac o «vizită amenească» adică lungă, stau la spital, mănâncă, in chip democratic, cu bolnavii, ii cer doctorului sau vreunei surori să-i plimbe cu maşina prin oraş si împrejurimi, se fotografiază cu bătrânii si apoi pleacă. Nu-si închipuie cat de greu îşi procură doctorul Mija cele necesare pentru azil. Ne-a povestit doctorul de o familie din Franţa care a venit vreo patru ani la rând la spital. Soţia era o franţuzoaica eleganta, cu ifose si care voia mereu sa fie servita cu ceva. In fiecare an, făcea o promisiune solemna ca anul in curs va da o serata la nu ştiu ce castel de pe Loara, pentru stragerea de fonduri in favoarea spitalului si, de fiecare data, din motive tehnice, balul se amâna. In al cincilea an nu a mai venit, aşa ca balul celebru din castelul de pe Loara a rămas un vis neîmplinit. Doctorul Mija şi administraţia azilului au răsuflat usurati.

Am mai vizitat doi artişti in Braşov: o doamna Dorina Dutkay, pictoriţa de icoane pe sticla, icoane care urmează şcoala de pictura pe sticla din Făgăraş si pe cea de la Nicula. Toate aceste icoane sunt vândute pentru procurarea de fonduri pentru azilul doctorului Mija. Al doilea artist a fost un sculptor in lemn, coleg de închisoare cu mine şi cu Marcel; lucrează in stil popular, este cunoscut in tara, participa la toate expoziţiile de sculptura.

De la Braşov am mers la Timişoara. Un prieten din New York mă rugase, ştiind ca merg in tara, sa trec si prin Timişoara, unde avea loc nunta nepotului sau. Fiindu-mi un prieten drag, am răspuns invitaţiei lui si am mers acolo spre a participa ca preot slujitor împreuna cu preoţii locali ai Bisericii. Am fost primit cu dragoste de preoţi si de nuntaşi, insa imediat după slujba cununiei, am plecat pentru ca trebuia sa fim, in zori, pe Valea Jiului la mânăstirea Lainici, la slujba.

Şoferul nostru era un tânăr judecător din Bucureşti, de care ne leagă, pe Marcel si pe mine, multe amintiri comune, de pe când el era o «bobita» de copil (pentru Marcel), iar pentru mine, când l-am cunoscut, era un adolescent, probabil, in penultima clasa de liceu. Acum este judecător cu copii si cu mustaţa si nu-i mai spuneam decât d-l preşedinte, spre compensarea multor ani când nu-i spuneam decât «bobita», diminutiv care nu-l prea bucura atunci. Mai târziu, voi vorbi ceva mai mult despre el, fiindcă ne-am amintit împreuna un episod din viata mea, când, eliberat din închisoare, eram in domiciliu obligatoriu si am făcut o isprava împreuna cu el si cu Marcel.

Pe Valea Jiului am dormit peste noapte (am ajuns foarte târziu) la un prieten de-al domnului preşedinte (ii spuneam aşa pentru ca era preşedinte de sedinta judecatoreasca), un tanar inginer intreprinzator, si el cu doi copii,

credincios, cinstit si prezent la toate slujbele religioase din Targu Jiu sau la Manastirea Lainici. Am mai stat o vreme de vorba si apoi ne-am culcat. Mi-a placut tanarul inginer Dan Calugarul, sotia sa si cei doi copii – se intelege. Ma bucur de fiecare data când merg in tara si intalnesc astfel de tineri credincioşi, cu o meserie temeinica, plini de credinta, cu familie bine intocmita. Fara indoiala ca tara si biserica, intr’un viitor nu prea indepartat, când sechelele comunismului vor dispare in mare masura si toţi acesti guvernanti plini de pofte salbatice de imbogatire si slugarnicie fata de America si fata de Europa Unita vor fi tarana (ca si noi de altfel), se va sprijini pe acesti tineri care cunosc si practica si credinta si cinstea si iubirea de neam si de semen. Atunci Biserica si ierarhia ei ii vor descoperi ca pe o generatie noua de care pana atunci parca nici nu au stiut, preocupata de bunele relatii cu puterea si neluand seama la tinerii care se ridica din umbra bisericilor de sate si de orase.

Cu ochii la puternicii zilei, mare parte a ierarhiei, dorind sa acopere nevoile de construcţie de biserici, ignora forta noii generatii, nu si-o asuma si nu intelege ca pentru biserica istorica exista un viitor, nu numai un prezent.

A doua zi, disdedimineata, am plecat la manastire. Soţia lui Dan si copiii, urmau sa vina mai tarziu. Cred ca distanta pana la manastire era mai mare de o jumatate de ora. Am trecut prin câteva sate. Defileul Jiului era de o frumusete salbatica, pe care lucrarile de aranjare a drumului si de priponire a stancilor spre a nu se prabusi nu o imblânzeau deloc. Dan ne explica pe scurt ceva despre satele prin care treceam. La un moment dat ne-a spus un lucru şocant: in satul prin care treceam, preotul avea doua carciumi. O clipa am glumit, intrebându-ne daca preotul făcea o impartire dreapta a timpului intre cele trei slujbe: carciumar in doua stabilimente si preot in Biserica. Am tacut insa repede. Mergeam la slujba si nu se cuvenea sa judecam pe semenul nostru. Acum insa, fara sa condamn, ma intreb daca cele doua profesii sunt compatibile si de ce ierarhii locului nu iau nici o masura. Nu e de mirare ca din satul acela oamenii se duc la mânastire, cei cerdinciosi, iar mai putin credinciosi isi pierd, probabil, sufletul in cârciumile slujitorului bisericii.

Vederea manastirii ne-a intors total gandul si inima spre Dumnezeu. Manastirea are doua biserici: una veche si mai mica, si una noua, foarte incapatoare si foarte frumoasa, inca neterminata, dar se vede ca va fi o biserica deosebita. Câtiva monahi incepusera ceasurile. L-am rugat pe Dan sa nu spuna nimanui ca sunt in biserica. Cand insa un calugar l-a intrebat, a trebuit sa spuna adevarul. Staretul m’a chemat in altar. Era prea tarziu ca sa mai pot sluji, dar m’a rugat sa predic, ceea ce am şi facut.

La sfarsitul slujbei, am fost invitati la staretie sa luam masa cu staretul. In timp ce mergeam spre staretie, insotit de câtiva calugari si de cei cu care veniseram (s’a adaugat si sotia cu copiii lui Dan), ma opreste un calugar de vreo 35 de ani cu un chip palid-pamântiu, aproape de chipul unui om mort, care m’a intrebat: “Parinte, eu sunt tare bolnav, rinichii mei nu mai lucreaza şi doctorul mi-a spus sa manânc carne. (Manastirea are program atonit cu nemâncare de carne). Si manânc carne, parinte, unde nimeni nu manânca dintre frati? Oare ma mantuiesc, parinte, daca incalc canonul manastirii? Eu nu vreau sa mananc. Ma voi mantui, parinte.»

M’am bâlbit putin, fiind luat pe neasteptate, dar apoi am cautat sa-l linistesc. I-am spus, daca staretul sau i-a ingaduit sa manance carne, poate s’o faca fara teama de pedeapsa lui Dumnezeu, fiindca are deslegare de la superiorul sau ierarhic. El totusi era speriat si continua sa planga pentru mantuirea lui. Calugarii care ne insoteau l-au linistit si ei cum au putut, unul l-a insotit spre chilia lui. Il urmaream cu privirea si desi nu-l mai auzeam, imi dadeam seama ca monahul bolnav continua sa planga pentru pacatul mancarii de carne.

Calugarii ramasi cu noi ne-au spus ca rinichii celui bolnav nu mai functionau de fel ca avea implantat in trupul sau aparatul de dializa care se pornea de patru ori pe zi si ca nimeni nu-l putea convinge ca, in starea lui, mâncarea de carne nu putea fi socotita un pacat. M’am gândit multa vreme dupa aceea daca teama lui nu era o disproportie de gandire asupra pacatului. Sf. Apostol Pavel spune: «Dar nu carnea ne face pe noi placuti lui Dumnezeu; nu castigam nimic daca mancam din ea si nu pierdem nimic daca nu mancam. Dar luati seama ca nu cumva aceasta slobozenie a voastra sa ajunga o piatra de poticnire.» (1 Cor, 8: 8-9)

Calugarul se temea de poticnire. Aceasta intamplare mi-a adus aminte de un frate de la Rarau, pe când staretea acolo ieroschimonahul Sandu Tudor, acum pe cale de a fi canonizat, pentru sfintenia şi moartea lui martirica in inchisoare. Un frate bolnav de tuberculoza a intrat in spital, fara binecuvântare. Dupa o vreme s’a intors, adus de un alt frate şi se ruga de stareţul sau sa-i faca o supa de gaina, ca doctorii ii spusesera sa manânce supa de pui ca sa se faca sanatos. Staretul i-a spus ca n’a venit la mânastire sa manance gaini fripte. L-a pus la lucru, (ceva mai usor) la carat lemne taiate, etc. In câteva luni, fratele s’a intremat, s’a ingrasat si a uitat curând de boala. Era oare ceva asemanator şi cu acest monah? In orica caz, m’a impresionat strictetea lui in privinta pacatului si ma gandeam cate pacate facem noi mereu, câte compromisuri, mult mai grele decat mancarea de carne facem, ziua si noaptea, pe fata si pe ascuns si nu plangem pentru ele, nici macar nu le socotim pacate.

Masa a decurs in liniste. Am pus câteva intrebari parintelui Staret in privinţa manastirii, in special, cu privire la prezenta credinciosilor din jur. Mi-a confirmat, ceea ce, de fapt, constatasem si eu, vazand biserica tixita de credinciosi laici intr’o Duminica obisnuita. Mi-a spus ca asa este in fiecare Duminica si iarasi m’am gandit ca aceasta fuga spre manastiri a laicilor are doua explicatii: fervoarea credintei, sau lipsa de daruire a preotului din sat. Am retinut o afirmatie facuta in treacat de staret: pregatindu-se pentru hramul manastirii, staretul a poruncit sa se cumpere 500 de kg de peste proaspat. La fiecare hram,, spunea el, vrem sa dam crediniosilor ceva de mancare, aşa cum putem. Pe unde pot mananca si ei: pe mese, pe banci, pe scaune, pe iarba, fiecare pe unde apuca. Anul acesta, la Hram, staretul a constatat ca venise mai multa lume si a mai poruncit inca 500 de kg. de peşte congelat, fiindca peste proaspat nu a mai gasit. Pana la terminarea Sf. Liturghii, a predicii si a miruirii, fratii si ajutoarele lor au terminat de gatit o mie de kg. de peste si fiecare a mancat si au dat toţi slava lui Dumnezeu impreuna.

L-am rugat pe staret sa-mi spuna daca parintele Adrian Fageteanu, de la Sf. Manastire Antim este cumva la Lainici. Citisem pe internet ca parintele Fageteanu ar fi fost rapit de un fel de comando si dus nu se stie unde si nici de ce. Acum aflam ca este acolo, la schitul din munte numit Locurele. Am plecat cu doua masini, a noastra si a mânastirii, parintele staret voia si el sa-l viziteze pe parintele Adrian. Drum de munte, nepietruit, prapastios. Inaintam incet si, la un moment dat, s’a deschis o poiana larga de câteva hectare, cu iarba frumoasa pe care pasteau cateva vaci cu lapte si altele mai tinere. Din loc in loc, pomi roditori, mai mult meri, alcatuiau o livada rara, extraordinar de nelumeasca. Pe coasta, o biserica mica-mica, un fel de bijuterie, in care incap câteva persoana si o casa pe masura, din lemn, ridicata pe butuci in care intrai pe o scara din scanduri cu cateva trepte. Usa scarii dadea intr’un fel de pridvor inchis.

L-am gasit pe Parintele Adrian sanatos, si destul de agil pentru varsta lui de peste 90 de ani. Fusese inchis pentru Rugul Aprins, intemeiat de Sandu Tudor, ieroschimonah mort la Aiud, grup din care facusera parte o serie de mari personalitati ale culturii si teologiei române: parintele Ghius, parintele Staniloae, parintele Sofian, parintele Papacioc, parintele Petronoiu, parintele Scrima, monahul (pe atunci) Plamadeala, V.V.Voiculescu, Mironescu, etc. etc. Parintele Fageteanu arata destul de bine: doi frati tineri, unul chiar foarte tanar, aveau grija de el. Casa era simpla, calugareasca, mirosind a foc de lemne, a mere si a tamaie. Scaunele de lemn care ne fusesera aduse scartaiau usor când ne miscam. Se instalase o atmosfera de taina monahala.

Intr’o astfel de atmosfera, nu poţi trece direct la lucrurile lumesti, ca de pilda, la intrebarea plecarii parintelui Adrian de la Antim la Lainici si la motivele acestei plecari oarecum…intempestive.

Ne-am amintit de inchisoare, de adanca viaţa duhovniceasca pe care o aveam acolo, cu durere, dar si cu piosenie, ne-am adus aminte de cei adormiţi in Domnul, prin torturi, prin foame si boli netratate, prin suferinţe. Mai ales, ne-am amintit de Gherla si de Aiud, unde cei morţi nu au avut parte de un mormant cunoscut, dar ei sunt adanc ingropaţi in sufletele noastre si, asa cum spune parintele Larion, ucenicul parintelui Sandu Tudor, mort martiric in inchisoarea Aiud, sa nu ne miram daca vreodata, se vor descoperi in cimitirul inchisorii de acolo, moaste in gropi fara nume si fara cruce.

In cele din urma, parintele Adrian Fageţeanu a inceput sa ne povesteasca de ce a plecat de la Sf. Menastire Antim. Atunci am aflat ca, de fapt, aceasta manastire Lainici a fost primul lui loc de monahism si totdeauna el a considerat Lainici drept manastirea lui de metanie si acum, la varsta batraneţii inaintate, s’a intors la locul unde se va odihni vesnic. Parintele ne-a spus ca a mai avut si un motiv personal, dar care nu are nici o legatura cu ceva din afara lui. Am respectat aceasta discreţie si ne-am desparţit cerandu-i binecuvantarea, ca unui presbiter ce era. M’a urmarit o vreme figura lui senina, incadrata de barba alba si de ochii lui stralucitori.

De la Targul Jiu am plecat spre Bucuresti in graba mare, fara a ne mai opri undeva, fiindca eram grabit sa ajung in satul meu natal, Mahmudia, asezat pe malul braţului sudic al Dunarii, numit Sfantul Gheorghe. Este cel mai frumos sat din lume, pentru ca este primul sat pe care ochii mei de copil l-au vazut si pentru ca niciodata nu-l voi putea vedea decat cu ochii copilului de atunci: misterios si fermecator, din care repede ajungi in balţile Deltei Dunarii cu o vegetaţie coplesitoare si o flora atat de bogata, in care nici macar legendele locale nu se mai puteau descurca si cu pasari, animale si pesti care se amestecau ameţitor in imaginaţia noastra, tineri si batrani, deopotriva.

Cel mai important lucru era ca acest braţ al Dunarii se cheama Sfantul Gheorghe fiindca marele mucenic urmarise scorpia care cauta sa scape ascunzandu-se in Marea Neagra spre care fugea exact pe acest curs, unde s’a instalat braţul Dunarii dupa aceea. Balaurul era grav ranit, alerga spre mare miscandu-si coada uriasa ca in svarcolire, ceea ce explica de ce bratul acesta al Dunarii face tot felul de meandre si cotituri. Cand a ajuns la malul Marii Negre si era gata sa se ascunda in apele ei adanci, unde nici sfantul nu i-ar mai fi putut face nimic, s’a inalţat calul alb al mucenicului pe doua picioare, a sarit pe balaur, in asa fel, incat suliţa sfantului Gheorghe a putut sa strapunga balaurul prin inima. Scorpia s’a tot sbatut pana la apusul soarelui – serpii raniţi, chiar cu capul taiat, nu mor pana la apusul soarelui – si tot miscandu-si coada, a largit sanţul urias pe care il facuse si de aceea Dunarea are gura de varsare asa de larga. Mama stia exact si cate lovituri de suliţa primise balaurul si stia de la cei batrani de cate ori si-a miscat coada pe malul marii pana ce soarele a asfinţit si balaurul a putut muri. Nu mai ţin minte toate acestea din cauza usurataţii mele, dar nu m’am indoit nici o clipa ca batranii au stiut exact numarul si nu s’au inselat nici macar cu o iota.

Familia mea era intr’o mare «dardora», cum se spune la noi, adica agitaţie, framantare: una din fetele (are trei) unuia dintre nepoţii mei de frate (am mai mulţi) urma sa se marite inainte de inceperea postului Craciunului si un maritis sau o insuratoare nu este o chestiune de joaca in satul meu. Noroc ca mirele era de la oras si acolo lumea este mai naroada, asa ca numai jumatate de sat era in dardora. Orasul dormea nepasator. Am nemerit in mijlocul framantarilor, asa ca venirea mea nu a facut prea mare valva, ca in alţi ani. Sigur, au venit neamurile sa ma vada, au venit si supravieţuitorii generaţiei mele – tare puţini au mai ramas! Dupa cateva zile am plecat la Galaţi unde trebuia sa ma astepte domnul presedinte de sedinţa judecatoreaca impreuna cu Marcel, ca sa plecam spre manastirile din Moldova. M’a dus mireasa cu sora ei, cu masina lor.

Ma uitam la pamantul Dobrogei, de care, parca ma mai rupeam odata: aspru si neimblanzit, opunand-se oricarei civilizari, a inghiţit, in scurta vreme, «Canalul Morţii», a digerat cu nemilostivire toate canalele de irigaţie facute de tehnica socialista, a digerat ţevile si s’a umplut de spini si de ciurlani proclamandu-si cu ariditate independenţa si salbaticia. Bravo, pamant natal!

La Galaţi, un pod urias, caruia i se spune bac, ne-a trecut Dunarea din Dobrogea pe tarmul celalalt al orasului. Era plin cu masini, cu caruţe si camioane, cu oameni care umblau pe picioarele lor, nu pe roţi. Dunarea era sura si ursuza, la fel cu pamantul Dobrogei. Batea un vand subţire si taios, bacul salta pe valuri urmandu-si drumul cu incapaţanare. Imi era frig (nu eram pregatit pentru o asemena vreme), dar am ramas pe punte ca sa privesc pamantul framantat al Dobrogei, dealurile ei sterpe, fara copaci, numai cu tufisuri mici, dealuri pe care alearga noaptea strigoii neadormiţi ai crimelor din perioada comunista si din care strabatea trufia unui pamant vechi si darz, care nu s’a lasat infrant de navala agresiva a Carpaţilor, cand acestia s’au nascut, ci, cu manie, i-a obligat sa faca un cot spre apus, dand astfel nastere Carpaţilor Meridionali. In realitate, dealurile Dobrogei sunt munţi, munţi autentici, care au creat acest scut dobrogean neclintit din vechime, dintotdeauna, fiind prelungirea lanţului de munţi Hercinici.

Cand s’au nascut munţii Carpaţi, venind navalnic spre Sud ca sa cucereasca Dobrogea, dealurile acestea de piatra, munţii acestia batrani, nobili si adevaraţi, care astazi nici peste umar nu se mai uita la neastamparaţii Carpaţi, sau, daca se uita, o fac cu un dispreţ suveran, s’au uitat la ei cu incruntare si Carpaţii, cuprinsi de o frica pe care, in tinereţea lor nepriceputa nu si-o puteau explica, au cotit inspaimantaţi si au facut ei pe acolo ce au putut: un lanţ de munţi, varfuri, pasuri si chei, izvoare si ape… ma rog, nu puteau ei sa aiba mandria salbatica a munţilor Dobrogei.

Nici nu mi-am dat seama cand a ajuns bacul pe malul celalalt. Acolo ma asteptau Marcel si domnul presedinte care (presedintele) a venit repede la bac si m’a rugat cu cerul si pamantul sa cobor printre ultimii de pe bac, fiindca voia sa inregistreze pe hartia fotografica acest moment teribil si neinţeles, cand un fel de Mohican dobrogean (termenul Mohican se asociaza necesar cu epitetul “ultimul”) invada pasnic (termen cu multe conotaţii politice) pamantul Moldovei.

Am acceptat fara sovaiala. Din (ne)fericire, n’am vazut niciodata aceasta fotografie, deci nu o pot produce in paginile articolului. S’ar putea ca hartia fotografica sa nu fi putut suporta acest extraordinar moment, sau, pur si simplu, munţii Dobrogei s’au incruntat o clipa si hartia fotografica s’a parjolit ca de un foc.

In Galaţi aveam de facut o vizita: un calugar american, aparţinând de episcopia greaca de stil vechi, ma rugase sa ma interesez daca nu aş putea gasi un calugar sau doi, pe la o mânastire din România care sa ţina de stilul vechi, pentru ca ar fi dorit sa-şi sporeasca mica lui comunitate. Mai era o condiţie: macar unul dintre calugari sa fie tâmplar. Ne-am dus la mânastirea care Tine de vechiul calendar ca sa-l intrebam pe stareţul de acolo. O femeie care vindea obiecte şi carţi religioase şi care ştia despre mine (in perioada de persecuţie protestasem impotriva darâmarii unei mânastiri stiliste care era chiar in spatele Blocului in care locuiam – in Apusului – şi impotriva desgroparii episcopului inmormantat in altar şi ducerea osemintelor lui intr’un loc necunoscut sau arderea lor) ne-a spus ca stareţul era la o sfinţire de casa, in Galaţi şi ca-l va anunţa.

Intr’adevar stareţul s’a intors curând. Era un barbat de peste 60 de ani, inalt, bine legat şi jovial, care ne-a imbraţişat pe toţi trei cu efuziune spunând, printr’o parafrazare a spuselor Sfintei Elisabeta, mama Sf. Ioan Botezatorul, catre Maica Domnului, care venise s’o vada in cea de a şaptea luna a Elisabetei: «Si de unde cinstea aceasta ca sa vina pe la noi chiar parintele Calciu?» Nu banuisem ca un simplu protest scris şi citit la Europa Libera putea naşte un val atât de autentic de recunoştinţa. Ne-a ospatat calugareşte, ne-a aratat mânastirea şi imprejurimile cu biserica, toate foarte frumoase. I-am invidiat pentru terenul uriaş al mânastirii, amintindu-mi ca in jurul bisericii noastre din Virginia, care are ca pamânt o suprafata, cel mult egala cu suprafaţa construcţiei şi ca un asemena pamânt ca al lor, ar costa la noi, cel puţin, trei milioane de dolari.

Zona bisericii noastre este cea mai comerciala, probabil, din toata Virginia. Un teren vecin cu noi, mai puţin de 2/3 ha. costa doua milioane. La 2-3 km. mai departe, aceeaşi suprafaţa costa numai un million. Stareţul ne-a descurajat şi ne-a incurajat. Descurajarea era ca nu avea nici un calugar de dat, poate numai de luat (de catre ei); incurajarea: sa ne ducem pe la mânastirea Slatioara din Moldova, unde traieşte episcopul lor şi sa-i cerem lui (probabil avea de dat), eventual, sa vorbim cu el la telefon. Ne-am despar¡it cu aceeaşi efuziune. Desi am fi dorit sa mergem şi pe la controversata mânastire Vladimireşti, timpul in care ne-am tot foit prin Galaţi, pe la mânastire, cafeaua şi taifasul moldovenesc, ne-au intârziat, aşa ca am hotarit sa mergem fara popas pâna la mânastirea Sfinţilor Arhangheli de la Petru Voda. Am o dragoste deosebita pentru aceasta mânastire şi o pietate deosebita pentru Parintele Iustin Pârvu, stareţul mânastirii, probabil cel mai tare, dupa duh, monah al mânastirilor româneşti, mai ales acum, când parintele Cleopa s’a dus la cer, printre sfinţi. Dupa ce am parasit şoseaua, maşina se mişca incet, cu precauţie, ca un cal de munte care cauta cu grija unde sa-şi puna picioarul: drumul era de ţara, cu pietriş şi pietre mai mari aruncate la intâmplare, zdrobite şi asvârlite pe margini de roţile caruţelor, ale maşinilor şi tractoarelor, facând din drum o adevarata osteneala pentru maşina şi pentru domnul Preşedinte,* şoferul nostru de lux.

Inainte de a fi fost arestat, aveam obiceiul sa merg, din când in când, la Sfânta Mânastire Crasna, care nu avea drum de acces pentru maşini aşa ca o parte din drumul spre ea se facea cu piciorul. Minune mare, bucurie deplina. Nici un turist, nici un vântura lume, numai credincioşi şi pelerini. Aveam acolo o dragoste duhovniceasca: un elev de-al meu de la seminar, care se calugarise. Il chema Stânga. Fusesem cu câţiva elevi de-ai seminarului la calugarirea lui. In timp ce eram in inchisoare, Dumnezeu l-a chemat la scaunul episcopal. Sa-i dea Dumnezeu o cât mai autentica minte arhiereasca, o dragoste fara limita pentru Iisus şi pentru Sfânta Fecioara, grija pentru Biserica şi pentru credincioşi, sa fie un ierarh asemenea Sfântului Nicolae şi Sfântului Spiridon.

Mergeam acum, nu pe jos, ca la Crasna, ci cu maşina şi incercam aceeaşi bucurie ca atunci, deşi nu ma osteneam, dar ştiam ca drumul acesta prost, gropile acestea şi noroiul cern pe vizitatorii mânastirii ca o sita deasa, nelasând sa treaca decât pe cei cu credinţa. Pe vale venea un tânar citind dintr’o carte, poate işi citea canonul de spovedanie şi impartaşanie. Intram intr’o alta lume cu oameni care se ingrijau de mântuirea sufletului lor. Femei batrâne cu traiste pe umar, cele mai multe ţinând de mâna câte un copil sau chiar doi, urcau incet şi cu opriri dese. Fiecare pas era, de fapt, o rugaciune, chiar daca nu era rostita, fiecare pas spre mânastire era, fara indoiala, un urcuş spre desavârşire.

Am ajuns pe inserat. Incepuse Vecernia. Trebuia sa-l intâlnim pe Daniel, un tânar din biserica noastra, care se repatriase cu soţia şi copilul cu aproape un an inainte. Daniel a venit mai târziu.

Se schimbasera multe lucruri, mai aparusera cladiri noi, dar nu le prea luam in seama, pentru ca, ceea ce nu se schimbase de fel, era aceeaşi adânca duhovnicie pe care o cunoascusem cu doi ani inainte. Oameni care se grabeau spre biserica pentru a prinde privegherea, alţii care stateau in şir la uşa chiliei Parintelui Iustin sa se spovedeasca. Tot ca in trecut, aceasta coada lunga de penitenţi asteptând marturisirea pacatelor şi iertarea incepea disdedimineaţa şi, dupa miezul nopţii, erau tot atât de mulţi. Parintele Iustin şade in scaunul spovedaniei câte 17 ore in şir. De aceea am spus ca este cel mai tare calugar contemporan, caci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu.

In jurul mânastirii s’au aşezat câţiva tineri intelectuali, care şi-au cumparat acolo casa şi pamânt şi care ţin de mânastire cu duhul. Indemnul cumpararii vine de la parintele Iustin care doreşte sa aiba in jurul mânastirii numai vecini credincioşi, dar acest indemn se dovedeşte acum un adevărat dar de înainte vedere, căci acum, cu noua constituţie a guvernului, orice străin poate cumpăra pământul din jurul mânăstirii şi sa trântească acolo o crâşma, o discoteca, sau alt locaş de desfrâu, pentru ca dracul nu numai ca nu zideşte biserici, dar şi pe cele care exista vrea sa le distrugă. Noua constituţie da dreptul oricărui străin sa cumpere ce vrea şi unde vrea, nimic nu protejează patrimoniul spiritual al ţarii.

Am participat la slujba de noapte. Din când in când, câte un credincios care, probabil, isi mai amintea de mine venea sa-mi sărute mâna, sau câte o maica. Am observat un lucru ciudat şi nu cred ca ceea ce voi spune acum îşi are sursa in pietatea deosebita pe care o am pentru părintele Iustin, care ar putea sa-mi influenţeze sentimentele: Când mergi intr’o mânăstire de călugări, şi când ei trebăluiesc prin curte, şi când slujesc in biserica, sunt aceeaşi. La Petru Vodă este ceva deosebit: monahii aceştia tineri, in biserica par aerieni, parca ar fi coboriţi dintr’o alta lume, au in ei ceva îngeresc. Nu vreau sa spun ca ei sunt îngeri, dar atmosfera de credinţa instituita in aceasta mânăstire, şi nu numai de către părintele Iustin, ci, mai ales, de puterea credinţei pelerinilor, monahii iau chipuri îngereşti in biserica.

Daniel cu Maria şi cu copilul lor Pavel, care este şi finul meu de botez, au venit la biserica. M’am bucurat sa-i vad. Pavel m’a întrebat daca am venit cu maşina mea şi s’a întristat când i-am spus ca nu, dar i-a trecut repede. In timpul privegherii a adormit in braţele mamei sale. Mai erau şi alţi copii, care stau in căminul pe care mânăstirea l-a construit pentru ei. Sunt copii de ţărani săraci din jur, copii buni, pe care mânăstirea ii îngrijeşte pe durata şcolara, le da mâncare, adăpost, incalţaminte şi imbracaminte şi pe care ii va susţine pe toata durata şcolarizării, până îşi vor face o meserie, unii, iar alţii, până la facultate, inclusiv. Erau copii mici, care-şi făceau cruci dese, îngenuncheau şi se rugau şi, in curând, cei mai mici au adormit şi ei. Ii supravegheau cu dragoste şi grija nişte măicuţe.

La sfârşitul privegherii, ne-am dus sa-i sărutam mâna părintelui Iustin.

Era trecut de mult de miezul nopţii. Părintele i-a binecuvântat pe penitenţii care erau in stare sa stea acolo toata noaptea pentru spovedanie şi i-a îndemnat sa vina a doua zi dimineaţa. Am stat vreo ora de vorba, am mâncat ceva şi am mers sa ne culcam intr’o odaie pe care ne-o rânduise părintele stareţ. Era o odaie cu trei paturi, cu o fereastra in spate şi cu uşa care dădea pe un ceardac comun. După o călătorie îndelungata şi după priveghere de noapte, lunga şi ea, ne-am odihnit bine, fiecare in patul lui. A doua zi ne-am sculat disdedimineaţă pentru slujba. Am găsit penitenţii înşiraţi la uşa chiliei părintelui stareţ.

Soarele răsărea şi lumina din plin biserica. Era ca şi cum ne-am fi întors cu circa 500 de ani înapoi şi ochii noştri priveau miraţi o mânăstire proaspăt zidita de Ştefan cel Mare.

Biserica aşa arata: pictata in exterior ca cele din secolele anterioare, cu scenele cunoscute din viaţa Mântuitorului, cu chipurile sfinţilor la care se adaugă o serie de sfinţi noi, cu scena Judecaţii din Urma, care ocupa peretele de vest integral, intr’o clipa te simţi transportat in lumea de credinţa fierbinte a secolelor anterioare, la creştinismul genuin al strămoşilor noştri şi la dragostea lor de cele sfinte.

După ce am mâncat, am plecat spre Iaşi. Aveam o conferinţa la Casa de Cultura Pogor. Marcel are o legătura de rudenie prin alianţa cu casa Pogor, in sensul ca, Dana, soţia lui Marcel, este descendenta din Negruzzi, care se înrudeau cu Pogorii.

Conferinţa a avut loc in sala de expoziţie a picturilor lui Pogor-fiul. Frumoasa sala! Audienţa selecta şi bine educata. Tema conferinţei era naţionalism şi credinţa, conferenţiari: Razvan Codrescu, Marcel Petrişor şi eu.

Marcel s’a sprijinit mai mult pe improvizaţie, fără a fi părut banal sau sincopat, dar s’a simţit improvizaţia. Răzvan Codrescu a fost, ca de obicei, temeinic, locvace şi convingător. Tema mea a fost oarecum lăturalnica. Am vorbit despre Rugăciunea pioasa. Probabil ca unora li s’a părut neintegrată in tematica generala, dar ţinta mea a fost sa arat ca adevărata rugăciune te integrează in comunitatea universala a rugăciunii creştine, neanulând sentimental de solidaritate cu ai tai, cu neamul in care te-ai născut şi trăieşti, cu care mergi la Judecata şi te mântuieşti sau te pierzi.

Pe tot parcursul călătoriei mele prin Duhul României, pentru ca aceasta călătorie am dorit sa fac şi am făcut-o; fiindcă scufundarea mea fost,

in mod deosebit, in duhul Moldovei, am constatat o anumita nemulţumire la unii preoţi, la unii credincioşi şi, mai ales, la unii monahi. Nu am reuşit sa înţeleg daca ierarhia Moldovei are vreo vina in aceasta nemulţumire, sau un duh al nemulţumirii şi-a făcut loc in inimile oamenilor. Nu am avut nici o întâlnire cu vreun ierarh din Moldova, nu pot spune ca am aflat ceva de la ei, dar ceea ce am constatat este ca unii preoţi sunt nemulţumiţi de faptul ca nu li se recunosc strădaniile şi acţiunile bune, iar la monahi este opoziţia la tendinţele ecumeniste ale ierarhiei şi spaima ca aceasta tendinţa eretica le va tulbura viaţa de rugăciune, viaţa sporita in duh a mânăstirilor şi chiar puritatea ortodoxiei.

La mânăstirea de la Petru Vodă, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Daniel nu a mai fost de ani de zile. Vizita unui ierarh este o bucurie şi trebuie sa fie. Misiunea sacra a ierarhului este sa facă din vizita lui canonica o bucurie duhovniceasca pentru cei vizitaţi. La sf. mânăstire Sihăstria, Înalt Preasfinţitul a trimis nişte călugări catolici pentru săvârşirea unei liturghii ecumenice. Monahii au protestat printr’o scrisoare semnata de vreo 80 de trăitori, ca sa nu fie întinata viaţa lor atât de ortodoxa şi memoria celor care au fost făclii de credinţa pentru întreaga ţara şi chiar pentru întreaga ortodoxie, prin imixtiunea grupurilor ecumenice şi prin întinarea altarelor prin aceasta slujire. Slujba ecumenica trebuia sa aibă loc in Biserica noua a mânăstirii care este deosebit de frumoasa, poate prea frumoasa pentru inimile umile ale monahilor.

Înalt Preasfinţitul s’a supărat au, a venit la mânăstire şi a cerut sa-i vadă pe cei care au semnat scrisoarea. Unii dintre ei s’au speriat şi şi-au retras semnătura. Se pare ca acest lucru l-a mai mângâiat pe Preasfinţitul. Probabil ca, legal, a fost bine, legalitatea însemnând, aproape totdeauna, litera moarta, care, la rândul ei ucide. Dar pentru realitatea spirituală a mânăstirii, pentru integritatea duhului ortodox, a fost o rana.

De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred ca am spus tot ce puteam eu spune despre aceasta «erezie a secolului nostru» cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc in faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilita de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi para puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: «Încotro mergem? Si până unde? Va trebui sa căutam alta jurisdicţie? Va trebui sa fugim in munţi şi in păduri in sihăstrie spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum ii vânau icnoclaştii pe aparatorii icoanelor?»

Ceea ce vreau sa spun aici nu este pericolul ecumenismului in sine, poate ca lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor, ceea ce subliniez prin cele spuse este tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenica, o pune in sufletele monahilor, şi nu numai in inimile celor din România, ci din toata zona ortodoxa. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti in detrimentul duhovniciei, aşa se nasc începuturile unor compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.

Ceea ce scriu aici, aş fi dorit sa scriu direct ierarhilor. Cred ca o astfel de scrisoare ar fi fost sortita direct uitării, lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mânăstirilor, pentru liniştea monahilor şi pentru neprimejduirea vieţii ortodoxe in ţara noastră şi in lume.

*Domnul preşedinte mi s’a plâns ca de când l-am numit Bobiţa, Dan şi ai lui (de la Râmnicul Vâlcea) numai aşa ii spun. Cât despre Domnule Preşedinte, nici o nădejde spune judecătorul.

Soferul nostru ne-a dus cu viteza vantului la Nicula. Aproape ca nici nu am putut inregistra peisajul, desi ar fi trebuit sa mi-l reamintesc cu precizie. Cu cat inaintam in viata, dupa ce am trecut de epoca maturitatii, cu atat ne apropiem mai mult de «mintea copiilor», in sensul ca amintirile tineretii si ale copilariei isi accentueaza conturul si continutul in memoria noastra, in detrimentul amintirilor mai recente. In sensul acesta vorbesc de «mintea copiilor» şi, in baza acestui adevar, sunt sigur ca as fi recunoscut orice detaliu, mi-as fi amintit intamplari ascunse in ungherele memoriei, care abia asteapata un impuls ca sa iasa la lumina.

Am urcat dealul manastirii, dar peisajul care ni se revela nu era al manastirii intiparita in amintirile mele. Au fost câteva momente de lupta intre amintiresşi realitate, care s’a impus brutala peste imaginile diafane ale memoriei. Incercam sa-mi aduc aminte de biserica in care era icoana facatoare de minuni, dar catedrala uriasa stergea albul unei imagini fragile; incercam sa-mi amintesc panta pe care se intindea mulţimea oamenilor imbracati in costumele lor populare specifice locului de unde veneau, panta nu mai era: cladiri noi blocau spaţiul verde de alta data, padurea in care culegeam ciuperci pentru a le coace la foc se retrasese mai spre vârful dealului. Cladiri mari ocupau spatiul mistic la mânastirii.

Un grup de detinuti, cu gardianul lor, munceau pe santierul construirii noii biserici. Era bine ca li se dadea ocazia sa-si rascumpere din pacate prin aceasta munca. Am intrat in vorba cu ei, i-am intrebat despre unele detalii ale inchisorii, din care unele disparusera, altele mai erau acolo. S’au mirat ca le stiam. Le-am spus ca şi eu, si Marcel am facut inchisoare. Erau surprinsi ca un preot a stat in inchisoare. Au inceput sa ma intrebe ei pe mine pe unde am fost, cat am stat inchis. Cand au auzit ca am stat 21 ani, au fluerat a mirare si a admiratie. Ei erau infractori cu pedepse usoare, de aceea si erau scosi la munca pe santiere din afara.

Ne-am dus la staretie. Parintele startţ era plecat. Ne-a primit un monah, cred ca era ghidul, care venea dinspre bucatarie. Fratii bucatari carau nişte pesti mari, de parca proveneau de la cel de al doilea pescuit minunat. Erau pentru masa noastra. (Ioan 21)

Am vizitat noua cladire a bisericii in curs de construire, viitoarea resedinta a IPS Arhiepiscop Bartolomeu, la vremea retragerii sale, Biblioteca – in curs de aranjare – toate mari, inaltatoare, pline de fagaduinte arhitecturale si duhovnicesti. Am mancat, dupa traditia monastica, ascultand cu atenţie ceea ce monahul ne spunea despre viitorul sfintei manastiri, am facut o rugaciune inainte de plecare şi am parasit locurile sfinte pentru a merge spre tinte geografice mai lumesti: voiam sa ajungem la Ocisor, locul de nastere si de «rezidenta» a lui Marcel, de care ma legau si pe mine, si pe D-l Presedinte amintiri, unele comune, altele numai ale mele.

Iarasi ma «sparie gandul» – vorba d-lui presedinte – de a nu face gafe geografice, dar asa stau lucrurile in mintea mea, in care nu geografia lucreaza, ci un obscur principiu al ierarhiei. Ne-am oprit pe la un personaj legendar, singurul partizan care nu a fost prins de securitate, erou traind in modestie si curatie spirituala, Ion Gavrila-Ogoreanu. Intr’un sat din Transilvania, ocupandu-se cu agricultura, mandru de recolta obtinuta, de parca niciodata nu ar fi trait pericolul mortii mereu panditoare, prietenul nostru, al tuturor, Gavrila, ne-a ospatat cu struguri si cu must, cu branza si peste, vorbind despre una, despre alta, in care suferinta si vitejia trecutului sau nu ocupa decat un loc minuscul. Marea grija era problema pacii dintre Biserica unita si cea ortodoxa, la nivelul local si la cel national. Nu am rezolvat problema, nici nu am avut aceasta intentie. Dumnezeu si ierarhii o vor face.

Iarasi am adormit ca cel fiind mai aproape de “vaârsta celei de a doua copilarii» pana am ajuns aproape de Ocisor. Inainte de a doua arestare, in timpul vacantelor, ma duceam acolo cu Marcel pentru cateva zile. Tatal lui Marcel fusese invatator si fiu de preot si construise scoala in curtea casei lui. Acum – adica atunci – era batran, nu mai avea dinti in gura si se falea ca, in ciuda acestui fapt, cu gingiile care se facusera tari ca osul, putea musca din merele crescute pe dealul-munte din apropiere, unde comunistii le mai lasasera livada la care era greu sa ajungi. Mama lui Marcel – Melania – se umplea de bucurie cand ma vedea si-mi spunea cu glas de mama: «Giţa (forma ardelenizata a lui Ghiţa, cum ma numea Marcel), bine ai venit la noi»

Desi aceste cuvinte erau repetate exact de cate ori veneam la Ocişor, de fiecare data mi se pareau noi, niciodata mai inainte rostite, noi si dulci, aşa cum erau vorbele mamei mele. Melania era cea care ducea greul casei, cu munca si cu rugaciunea; tatal lui Marcel cioplea lemne, bate, cum le spunea el, pe care sculpta figurile istorice ale neamului nostru, incepând cu Traian si Decebal si sfarsind cu regele Ferdinand. Era un invatator clasic cu dragoste de patrie si de trecutul istoric al neamului. Dar nu vreau sa vorbesc despre asta, ci despre un singur eveniment legat, in mod egal, de mine, de Marcel si de Bobita.

Dupa ce am fost eliberat din inchisoare, in August, 1984, securitatea mi-a fixat domiciliu obligatoriu acasa, in sensul ca mi-a alocat cu generozitate circa 40 de agenti, politisti si caini si, la un moment dat, chiar ostasi in termen care sa ma pazeasca de furia clasei muncitoare, foarte revoltata ca fusesem eliberat, cum spunea cu umor negru seful securitatii, Vasile Gheorghe. Imi fixase dreptul de a fi vizitat de anumite persoane si de a vizita eu anumite persoane, sa merg la biserica si oriunde cu aprobarea agentilor si sa nu incerc sa ma duc pe furis undeva, ci numai cu agentii alocati mie. Faceau de garda in trei schimburi, in timpul iernii stateau in masinile care functionau spre a le oferi caldura si devenisera o prezenta comuna, pitoreasca si amicala, la un moment dat, pentru intregul cartier, un fel de rau care exista si trebuie sa-l accepti si cu care te obisnuiesti.

Printre persoanele pe care le targuisem cu securitatea sa le dea şi sa-mi dea dreptul de vizita era, se intelege, si Marcel.

De Craciunul lui 1984, am mers la Marcel şi Dana, sotia lui, sa-l sarbatorim impreuna. La un momnet dat, Marcel propune sa plecam la Ocisor. Mie mi-a suras idea, dar preoteasa si Dana, mai chibzuite, ca toate (sau) aproape toate femeile romance, au cantarit lucrurile pe toate fetele si chiar pe toate muchiile si, in cele din urma, au zis si ele ca nu e rau sa jucam o mica farsa garzii noastre de onoare. Marcel l-a chemat si pe Bobita, care era elevul si pupilul sau, (probabil prin clasa penultima de liceu) si am iesit toti trei pe poarta cu cate un mic bagaj, ca agetţii sa banuiasca intentia noastra de a pleca pe mai multe zile.

Spre surprinderea lor ne-au vazut ca mergem la gara (Marcel locuia aproape de Gara de Nord) ca ne luam bilete si ne suim in tren. S’au urcat si ei cu noi si am mers impreuna si in buna pace pâna la Deva. De acolo, spre Ocisor, trebuia sa mergem cu un autobuz si apoi cu orice ocazie ivita. Spre Ocisor, care era centrul lumii, nu exista nici un mijloc de transport decat picioarele si camioanele. La Deva erau foarte multi agenti care foiau in jurul nostru – fusese chemata securitatea locala care trebuia sa ne preia. Marcel, ca mai istet, s’a hotarit sa rezolve problema transportului apeland chiar la garda noastra personala. Agentii erau grupati cate trei-patru (locali si de la Bucuresti), ca si cum ar fi asteptat autobuzul. Marcel s’a apropiat de un grup in care erau si doi de la Bucuresti si le-a adresat rugamintea sa ne duca ei cu masina lor, deoarece tot ne urmaresc si, in felul acesta suntem direct sub ochii lor si, in acelaşi timp, ajungem si noi mai usor la Ocisor. Era o mare desvaluire a secretului nostru, tinta calatoriei noastre aşa credea Marcel, dar desvaluirea nu i-a impresionat pe agenti. Unul din ei l-a repezit cu voce rastita: «Esti nebun? Cauta-ti de treaba! De unde ne cunosti? Du-te, tovarase, de aici pana nu ne sare mustarul»

Marcel a inteles ca nu era nimic de castigat de la oamenii acestia care erau maniosi pe noi ca le stricasem sarbatoarea Craciunului si am asteptat autobuzul. Ei ne-au dat in primire agentilor locali care pareau foarte ingrijorati, probabil ca li se spusese ca eram foarte periculosi. A venit autobuzul, am plecat pana la Gura Barza cred (parca vad ca iar ma cearta presedintele pentru putinatatea cunostintelor mele de geografie)s şi de acolo, am luat un camion cu muncitori de la mina si de pe la paduri, care ne-a lasat la Ocisor.

Era o priveliste alba, linistitoare, o curatenie in aer si peste pamant ca la Nasterea Fiului lui Dumnezeu. Noi ne-am dus la casa lui Marcel. Intre timp parintii sai murisera, asa ca eram singuri acolo in pacea inimii si a sufletului; ne mai gandeam la companionii nostri de la securitate care se cam impotmolisera prin nameti, dar iesisera cu bine ca aveau masini puternice. Pana am ajuns noi acasa, ei se si instalasera in jurul satului la toate drumurile de iesire: La halta de linie ferata si la toate iesirile posibile.

Marioara, o vecina a lui Marcel, ne-a adus lapte, carnati si alte bunatati ardelenesti. Bobita se uita la noi ca la niste mari eroi care invinseseram neinvinsa securitate. Am stat vreo trei zile mancand carnati si band lapte. In virtutea inertiei miscarii noastre anti-securiste, Marcel ne-a spus: In noaptea asta fugim! Pentru Bobita, aceasta acţiune era culmea eroismului, mai mult decât aventurile submarinului Dox.

Marcel ne-a explicat ca era foarte simplu: vom iesi prin spate, dupa miezul noptii, urcam muntele cat mai departe de posibilitatile securistilor de a ne vedea si de a ne gasi urmele, dupa o ora de mers, vom ajunge la strek – linia ferata – luam trenul si mergem la Arad.

Am lasat lampa sa arda, asa cum faceam in fiecare noapte si pana dupa miezul noptii, am mai trecut, din când in când, prin dreptul ferestrei ca sa ne vada umbra securistii si, pe la doua noaptea, am iesit prin spate. Am urcat cu greu panta inzapezita, mai ales eu, care eram cel mai natang si mai neobisnuit cu muntele si nici nu aveam tineretea si entuziasmul lui Bobita. Cand am ajuns pe strek, cadeam mereu printre grinzile de cale ferata si cei doi se munceau sa ma scoata. Dupa fiecare cadere, Marcel ma instruia cum sa calc, dar eu cadeam dupa fiecare zece sau cinciprezece minute, din cauza oboselii si a neindemanarii. Pe la sase dimineata am ajuns la statie, cred ca era Halmagi si l-am trimis pe Bobita inauntru ca sa vada daca nu erau ceva securisti pe acolo. Ne bizuiam ca a invatat sa-i miroase. Cred ca misiunea aceasta a fost culmea gloriei lui Bobita. S’a intorssşi ne-a spus ca nu este nimic suspect. I-am dat bani sa cumpere biletele si am mai asteptat pe afara o jumatate de ora pana la plecarea trenului. Eram inghetati bocna. Trenul era plin de muncitori si nici un agent printre ei.

Am ajuns la Arad. Am vrut sa mergem la Episcopul Aradului, dar i-a fost frica sa ne primeasca. Era si normal. Ne-am plimbat prin oras, am evitat orice intalnire cu prietenii sau cunoscutii lui Marcel. Spre seara ne-am despartit. Eram multumiti. Jucaseram un renghi grozav securitatii, le dovedisem ca nu erau invincibili, nici imposibili de eludat, acum ne puteam intoarce acasa. Indiferent daca ne inturnam trufasi sau spasiti, noi eram invingatori. Marcel si Bobita s’au dus la Deva, la sora lui Marcel, eu am plecat spre Bucuresti. Cei doi au picat direct in bratele securitatii care venisera la sora lui Marcel si o arestasera pe Medina si pe cumnatul Traian. Cum l-a avut in mana pe Marcel si pe Bobita, securitatea i-a eliberat pe toti pe care ii arestase, rude de ale lui Marcel, apropiate si indepartate, banuind pana atunci ca ne vom duce la ele.

Eu am ajuns fara incidente la Ploiesti. De la telefonul garii, am incercat sa sun la ambasada franceza si americana. Era pe la miezul noptii si nu a raspuns nimeni, spre norocul meu, caci, daca ar fi raspuns, ce le-as fi putut spune, sau ce mi-ar fi putut ei spune? Singurul incident pe care l-am avut la Ploiesti a fost ca un politist m’a legitimat, vazandu-ma ca stateam mai mult pe afara, in frig si fara ca macar sa fumez. Mi-a cerut actele – aici a inceput sa-mi bata inima putin – si mi-a controlat continutul valijoarei in care aveam pijamaua, nuci si mere. Spre surprinderea mea, nu stia nimic de mine, securitatea nu anutase toate garile, fusese parca paralizata.

Mai tarziu am aflat de la Marcel ca, in zori, cand securitatea a dscoperit ca fugiseram, a chemat toate securitatile din cele trei judete vecine, au controlat tot satul – cu ocazia asta au descoperit si niste cazane de tuica taranesti clandestine – au amenintat-o si au lovit-o pe vecina Marioara care ne hranise, acuzând-o de complicitate cu niste banditi. Marioara insa a scapat uşor facând uz de calitatea sa de membra de partid inca din 1948. I-a intrebat cu emfaza: Ma, tu de cand esti in partid?Eu sunt din 1948. Dai in mine, dai in partid. Si securistul nu a mai dat in ea, de frica sa nu dea in partid.

Când am ajuns in Gara de Nord era ora patru dimineata. Nu era nici un autobuz, nici un taximetru. Zapada era mare. Am plecat pe jos stiind ca voi face cam doua ore, dar speram ca pe drum sa intalnesc vreun taxi. Nu am intalnit nici unul. Pe la sase-sapte, am ajuns in Militari. Cand am intrat pe aleea dintre blocuri care duce pe strada Ghirlandei unde locuiam, abia se crapa de ziua. Probabil ca agentii care patrulau prin cartier i-au anuntat pe ceilalti ca vin spre casa. Era iarna si tare frig. Agentii stateau in masini, patrulau pe rand, unii erau in holul blocului. Cand am intrat pe strada mea, auzeam usile masinilor lor cum le deschideau si apoi le tranteau inchizandu-le. Agentii ieseau ca niste soareci din culcusul lorcald privindu-ma cu zambete fericite pe fata si urandu-mi cu bucurie: Bine ai venit acasa, parinte!

Aceasta era singura data când securitatea m’a iubit si cred ca m’a iubit cu recunostinta.

In hol erau circa 20 de agenti si politisti vreo patru ostasi in termen, caini si multe cisme. Mi-au urat bun venit in cor, radeau cu gura pana la urechi. De pe scari coborau doi agenti si un caine, auzind ca am venit. Tot timpul, de la disparitia mea, statusera la usa apartamentului, de parca eram o musca si as fi putut intra in casa fara sa ma vada din hol si de pe strada.

Le fusese teama ca am fugit in Jugoslavia, ca Marcel ar fi putut avea cine stie ce legaturi cu cei care treceau frontiera si de aceea ii arestasera toate rudele. Acum se convingeau ca nu aveam intentia sa parasesc ţara.

Din toata aceasta tevatura, si securitatea a avut un avantaj. A pus toate scrisorile mele trimise la Europa Libera pe seama rastimpului cat am fost fugit, ceea ce nu era deloc adevarat. Aşa cum le dovedisem ca pot fi oricând jucati, tot asa le dovedam ca, fiind sub observatia lor directa si urmarit pas cu pas, puteam, sub ochii lor, transmite mesaje in afara, fara sa ma poata prinde. Legenda securitatii era umbrita.

Inchei calatoria mea prin duhul României. Si aceasta amintire este tot o calatorie in duh, intr’o zona spirituala in care s’a dat o lupta pe care, de bine, de rau, am dus-o pâna la capat. Intr’un sens, am iesit biruitor din aceasta batalie.

In tara insa, duhul rau si-a intins radacinile in adanc, chiar daca poti cosi recolta raului, mereu rasare din adânc veninul rautatii, al coruptiei si al minciunii.

Dumnezeu a luminat Sfantul Sinod al Bisericii si a scos-o din sclavajul fata de putere. O lupta luminoasa contra intunericului a inceput. As putea spune, fara emfaza, ca am pus si eu o mica pietricica la temelia acestui inceput, chiar in acest drum prin duhul tarii. Razboiul acesta se duce in spirit, intre ingerii buni ai Tarii Romanesti si ingerii rai ai coruptiei, ai minciunii si nepasarii fata de neamul obidit si de tara saracita. Se cere mult curaj din partea ierarhiei si stransa unitate in jurul Sfantului Sinod din partea preotilor, a monahilor si a credinciosilor. Dumnezeu sa binecuvinteze lupta si biruinta armatei ceresti si pamantesti a Bisericii Ortodoxe Romane acum ai in veci. Amin!

Foto: Nicolae Vasile (Catedrala din Timisoara, Biserica Sf. Nicolae-Braşov), Dan Zichil (Schitul Bran, jud. Braşov), Veronica Cioboată (Mănăstirea Lainici), Larisa Petrişor (Părintele Adrian Făgeţeanu). Florina Stan (Schitul Locurele)