Arătările Mântuitorului după Inviere

3 Mai 2008 § 3 comentarii

 Preot Gheorghe Calciu, 21 mai 2005

 

Nu vom face o simplă numărătoare a arătărilor lui Iisus, după Invierea Sa din morţi, ci vom căuta să descifrăm, pe cât îi este dat minţii noastre să înţeleagă, anumite sensuri ale acestor arătări şi, mai ales, cum s’a dovedit odată mai mult dumnezeirea Mântuitorului, prin arătările şi cuvintele Lui.

Ca metodă de lucru, nu vom mai folosi o Evanghelie de referinţă, cum am făcut în studiul Pătimirii Mântuitorului, ci fiecare Evanghelie sau carte a Noului Testament care spune ceva despre aceste “arătări” va fi citată şi, eventual, comentată. Dacă va fi o “intâietate” va fi numai în funcţie de cronologia cărţilor, în sensul aşezării lor în Noul Testament.

 

Incepem deci cu Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 28. Aşa dar, femeile mironosiţe au venit la mormânt foarte de dimineaţă, când abia începea să se lumineze de ziuă. Inainte de a ajunge la mormânt, s’a făcut cutremur şi ele au văzut îngerul Domnului ca un fulger străbătând văzduhul, pogorîndu-se la mormânt, răsturnând piatra mormântului şi şezând pe ea.

 

Femeile ajung peste puţină vreme la mormânt, găsesc îngerul aşezat pe piatră şi ostaşii care păzeau mormântul zăcând ca morţi. Autorul nu ne redă discuţia dintre femei şi înger, ci numai «răspunsul» îngerului: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi: nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus; şi mergând degrabă spuneţi ucenicilor Săi că S’a sculat din morţi. Si iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Il veţi vedea. Iată, eu v’am spus.» (Mt. 28 : 5-7)

 

Relatarea Invierii la Sf. Marcu este foarte asemănătoare cu cea de la Sf. Matei cu mici deosebiri: el numeşte trei femeile mironosiţe: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomeea care veniseră să ungă trupul Domnului cu miresme. Pe drum se întrebau între ele cine le va prăvăli piatra de la uşa mormântului, care era f. grea. Când s’au apropiat de mormânt şi şi-au ridicat privirile, au văzut piatra răsturnată. Probabil că s’au mirat în sinea lor, dar poate au socotit că grădinarul a făcut acest lucru. Intrând în mormânt, s’au spăimântat la vederea îngerului înveşmântat în alb şi care le-a spus exact aceleaşi cuvinte referitor la Iisus Cel răstignit pe care ele Il căutau. Ingerul le îndeamnă să spună ucenicilor despre Inviere şi despre întâlnirea din Galileea.

 

La Sfântul Luca găsim o relatare asemănătoare cu câteva deosebiri mici faţă de primii doi Evanghelişti: Femeile mironosiţe merg la mormânt cu miresme, găsesc piatra răsturnată, ceea ce le miră, intră în mormânt şi constată că trupul Domnului nu era acolo, apar însă doi bărbaţi în haine strălucitoare – doi îngeri – care le spun : «De ce pe Cel viu Il căutaţi între cei morţi?» Apoi le vestesc Invierea şi le dau îndemnul de a spune ucenicilor despre Inviere şi să le aminteasca de întâlnirea din Galileea pe care Iisus le-o dăduse înainte de arestare. Deşi nu avem decât un singur text anterior Invierii Domnului care să ne vorbească despre întâlnirea pe care a fixat-o Iisus cu ucenicii Săi înainte de arestare (La Sf. Luca), faptul că toţi trei Evangheliştii vorbesc despre ea cu femitate, înseamnâ că a existat această convenţie, chiar daca numai un evanghelist a pomenit-o. Sfântul Luca numeşte şi el trei femei mironosiţe, dar în loc de Salomeea o pune pe Ioana, ceea ce înseamnă că au fost mai multe femei, cel puţin, patru.

 

După aceste relatări succesive ale Invierii Domnului la cei trei Evanghelişti sinoptici, ne putem forma o părere privind cum s’a petrecut minunea. Cu siguranţă, Iisus a înviat înainte ca femeile mironosiţe să fi ajuns la mormânt, iar piatra mormântului a fost răsturnată de înger după Invierea Sa, aşa cum se vede din relatarea Sf. Evanghelist Matei, care spune că femeile, venind disdedimineaţă, au văzut îngerul ca un fulger oprindu-se la mormânt, apoi a răsturnat piatra şi a şezut pe ea.

 

Intr’adevăr, Mântuitorul S’a sălăşluit în pântecele Sfintei Fecioare şi S’a născut fără a strica cheile fecioriei; după pogorîrea de pe cruce, Iisus a fost pus într’un mormânt nou, în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (cf. Ioan 19: 41), simbol al naşterii din Fecioară. Si aşa cum a ieşit din Pântecele Sfintei mamei Sale, tot aşa a ieşit din mormânt fără a sparge piatra de la intrarea mormântului. Ingerul a prăvălit piatra pentru ca femeile mironosiţe să vadă că mormântul era gol şi, de asemenea, ca Petru şi Ioan, care vor veni la mormânt, după vestirea Invierii de către femeile mironosiţe, să poată vedea mormântul gol şi giulgiul nedesfăcut. In Ardeal, există icoane care Il arată pe Iisus trimfător, ieşit din mormânt şi stând pe piatra nerăsturnată a mormântului, însemnând că a ieşit prin piatră înainte de răsturnarea ei.

Simbolistica aceasta mi se pare foarte importantă şi ţin să o subliniez şi în momentele următoare ale studiului nostru.

 

Prima arătare a Mântuitorului a fost către femeile mironosiţe. La Matei ni se spune ca, după ce îngerul le vesteşte femeilor Invierea şi le arată, ca dovadă, mormântul gol, trimiţându-le să vestească ucenicilor Invierea şi să le spună să meargă în Galileea, acestea au plecat în grabă. Inainte de a ieşi din grădină, Iisus li se arată, le spune «Bucuraţi-vă». Femeile I s’au închinat căzând la picioarele Lui. Iisus le trimite să vestească ucenicilor Săi Invierea şi să le reamintească întâlnirea din Galileea. Am subliniat căderea la picioarelel Lui pentru un argument ulterior.

 

După toate aparenţele, următoarea arătare a lui Iisus a fost către Maria Magdalena, care venise cu femeile mironosiţe, dar nu plecase cu ele. Neîcrezătoare în ceea ce văzuse (din ea Iisus scosese şapte draci şi ştia cât de înşelător este diavolul) s’a întors la mormânt căutând dovezi pentru veracitatea Invierii. Avea o stare de pustiire care îi cuprinsese inima şi ea plângea la mormânt. Atunci a văzut doi îngeri înăuntru, unul la cap şi altul la picioarele locului unde zăcuse Iisus, care au întrebat-o de ce plânge. Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. (In. 20: 13). Fără îndoială că a auzit un sgomot, nu a mai aşteptat răspunsul îngerilor, s’a întors şi L-a văzut pe Iisus aproape, dar nu L-a recunoscut. Ca şi îngerii, Mântuitorul a întrebat-o de ce plânge, pe cine caută. Maria, a crezut că este grădinarul şi L-a întrebat dacă el a luat trupul lui Iisus, rugându-l să-i spună unde L-a pus ca ea să se ducă să-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: Marie! In clipa aceea L-a recunoscut, a strigat Rabuni! şi s’a aruncat la picioarele Lui, dar El a oprit-o: Nu te atinge de Mine căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. (In. 20 : 17)

 

Această întâlnire este plină de tâlcuri şi de simboluri. Cu puţine minute mai înainte, Iisus îngăduise femeilor mironosiţe să se arunce la picioarele Lui şi să-L atingă. De ce acum, nu-i permite Mariei să se atingă de El până ce nu Se va înălţa la cer? Peste alte câteva ore, se va duce la Apostoli care stăteau încuiaţi în odaie de frica fariseilor şi-i va îndemna: Pentru ce sunteţi tulburaţi şi de ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre. Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Insumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având Lc. 24: 39). Fără îndoială că ucenicii L-au pipăit şi totuşi au continuat să se îndoiască. Spre a-i convinge, Iisus i-a întrebat daca au ceva de mâncare. Ei I-au dat un fagure de miere şi peşte şi El a mâncat,

 

Aşa dar, fără a Se fi înălţat mai întâi la cer, cum i-a spus Mariei Magdalena, Mântuitorul a permis femeilor mironosiţe să-I sărute picioarele şi, mai mult, i-a îndemnat pe Apostoli sa-I pipăie mâinile şi picioarele pentru a-i încredinţa că nu era un duh, ci El Insuşi. Acelaşi lucru îl va face şi cu Toma la arătarea către ucenici, după o săptămână. Atunci, de ce a oprit-o pe Maria Magdalena spunându-i să nu-L atingă pentru că încă nu S’a suit la Tatăl Său?

 

Aici trebuie să ne înălţăm duhul şi să ne gândim la o anumită simbolistică. Mântuitorul a folosit totdeauna simbolurile pentru a închipui o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi Dumnezeu. Când a fost însă vorba de adevăruri divine care nu pot fi înţelese cu mintea noastră, ci doar acceptate prin credinţă, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmaţia directă şi susţinută. Când a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, a făcut afirmaţia clară, nedisimulată sub simboluri şi a acceptat moartea fără să umbrească Adevărul în simbol. Când a spus că trupul Lui este adevărata pâine şi sângele Lui adevăratul vin şi că cine nu mănâncă trupul Lui şi nu bea sângele Lui nu va intra în Impărăţia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmaţia clară şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu mincinos cum este diavolul. In Capitolul şase de la Ioan, Iisus face această afirmaţie neumbrită şi era gata să moară pentru ea şi să-şi piardă ucenicii, dar nu a umbrit afirmaţia Sa preluată la Cina de Taină într’un cadru ritual. Aşa că atunci când protestanţii afirmă că Cina de Taină şi pâinea şi vinul erau doar simboluri ale trupului şi sângelui, Il fac mincinos pe Insuşi Dumnezeu şi ei urmează până astăzi calea înşelăciunii lor.

 

Simbolul Mariei Magdalena închipuia atunci neamurile care vor veni la credinţă abia după ce Iisus se va înălţa la cer şi va trimite Duhul Sfânt ucenicilor care vor pleca în lume la propoveduire. Mai este un aspect tulburător în această întâlnire dintre Iisus şi Maria Magdalena. Ea Il văzuse pe Domnul, ultima oară, Vineri seara, la punerea Lui în mormânt. Trăise mereu pe lângă El vreme de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricăciune şi totuşi, chiar atunci când s’a uitat la El, lângă mormânt, nu L-a recunoscut. De ce?

 

Presupunem că Iisus, ieşit proaspăt din mormânt prin Inviere, trecând prin piatra mormântului, fără a o sparge, avea o anumită descărcare materială o străvezime care Il îndepărta oarecum de la ochii omeneşti. Si totuşi, când Iisus a strigat-o pe nume – Maria – ea L-a recunoscut fulgerător şi s’a aruncat la picioarele Lui. Iisus spusese: Nimeni nu poate vine la Mine fără a fi mai întâi atras de Tatăl Meu. (Ioan 6 : 44) De aceea nu venim la Dumnezeu dacă Iisus nu ne cheamă pe nume, pe fiecare. Odată chemaţi, reacţia noastră poate fi ca a Mariei – ne aruncăm la picioarele Lui, sau ca a lui Iuda, ne ducem la pierzare. Chemată pe nume, Maria L-a recunoscut şi L-a numit Rabuni; Chemat, Toma a răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu Fiecare suntem atraşi/chemaţi de Iisus, pe multe căi, până ce mintea ni se luminează, înţelegem chemarea şi ne aruncăm la picioarele Lui.

 

La arătarea către ucenici, Iisus a mâncat peste şi un fagure de miere pentru a-i convinge că nu era un strigoi, deşi îl pipăiseră. In tot Orientul, până astăzi (şi în ţara noastră), există superstiţia adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înşela cu un trup aparent din carne şi oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. Iisus le-a spulberat această îndoială. Subliniez că Iisus a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii şi ei tot nu au crezut că El este, apoi dovada mâncării şi au crezut.

 

După o săptămână, tot Duminică, Iisus se arată iarăşi ucenicilor Săi, închişi în odaie (probabil aceeaşi). Toma era cu ei, data trecută lipsise. Când aflase de la ucencii că i-a vizitat Invăţătorul, el le-a răspuns că nu va crede până ce nu va pune degetul său în semnul cuielor Lui Iisus şi mâna sa în coasta Lui. Această arătare a fost făcută special pentru a-l convinge pe Toma, semn ca Iisus îl preţuia, dar şi pentru că, la Cina cea de Taină, spusese despre ucenicii Săi (Ioan, cap 17), că pe nici unul nu l-a pierdut decât pe fiul pierzării. Există o accepţiune generalizată în cazul Toma, ca să-l socotim pe el ca prototip al necredinciosului, pentru că spusese – când ucenicii l-au anunţat că vâzuseră pe Domnul – că el nu va crede până nu va pune degetul.

 

El fusese anunţat de ucenici, nu Domnul îi apăruse. Când femeile mironosiţe i-au anunţat pe ucenici că l-au întâlnit pe Domnul în grădina mormântului şi că El era viu, nu le-au crezut, ci au socotit zicerea lor o aiureală; când Maria Magdalena vine şi le spune că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, toţi au zis că este halucinaţia unei femei doborîte de durere. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt, dar nu pentru că ei crezuseră, ci pentru idea: ..Dar dacă… ?!

 

A intrat Mântuitorul în odaia unde ucenicii erau adunaţi, i-a chemat să-L pipăie şi n’au crezut; I-au dat să mănânce şi abia atunci au crezut. A venit Iisus pentru Toma şi L-a chemat să-I pipăie rănile, dar Toma nu a venit, ci a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Toma este omul raţional care are nevoie de dovezi, dar nu atât de amănunţite cum i-au cerut apostolii lui Iisus. Toma nu era un necredincios, ci un om care avea nevoie numai de o mică dovadă, pentru a se arunca în marele întuneric al cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru care va merge până la moarte.

 

Două din arătările care urmează au semnificaţii adânci şi chiar un anumit dramatism în relatare: aceste două sunt: Arătarea lui Iisus lui Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus şi arătarea lui Iisus celor şapte ucenici la Marea Tiberiadei.

 

Emaus era o localitate la o distanţă cam de 60 de stadii, ceea ce ar veni, în măsurătoare metrică, ceva peste 11 km. Intâmplarea aceasta ne este semnalată numai de sf. evanghelist Luca, deşi majoritatea comentatorilor cred că ea se găseşte redată, în două versete, şi de Sf. Marcu (6: 12-13), unde spune că Iisus S’a arătat altor doi ucenici pe ţarină. Vestea învierii lui Iisus tulburase cetatea Ierusalimului, unii o contestau, alţii o credeau, fariseii şi cărturarii o blestemau ca pe o minciună, nimeni nu rămânea indiferent faţă de acest eveniment care depăşea dimensiunea naturală a vieţii. Doi ucenici plecaseră spre Emaus. Unul dintre ei, menţionat cu numele în relatarea Sf. Luca, era Cleopa; celălalt, aşa cum e şi firesc, trebuie, cu necesitate, să fi fost însuşi sf. Luca, deoarece numai el menţionează evenimentul detaliat. Erau şi ei tulburaţi, dezamăgiţi de veştile contradictorii care circulau pe seama Invierii Domnului, dar mai ales, erau indureraţi de neputinţa lor de a crede.

 

La un moment dat, Iisus a apărut lângă ei, mergând şi El spre Emaus, îi întreabă de ce sunt tulburaţi şi după ce ei Ii spun, îi ceartă pentru necredinţa lor şi le tălmăceşte din Scriptură tot ceea ce era despre El. Ajung la Emaus, la gazda celor doi. Mântuitorul se face ca vrea să meargă mai departe, cei doi încearcă să-L determine să rămână cu ei şi el acceptă. Gazda le oferă o cină şi Iisus ia pâinea şi o frânge; atunci li se deschid ochii şi Il recunosc, dar El se face nevăzut de la faţa lor. Cei doi ucenici îşi dau seama că focul din inima lor, când le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le vorbea. Au alergat înapoi la Ierusalim şi au relatat ucenicilor că au întâlnit pe Domnul şi ce le-a spus.

 

Cei doi Ucenci nu L-au recunoscut pe Iisus, probabil, din cauza aceleeaşi transfigurări spirituale, dar poate că autorul nu asta a înţeles când spune că ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoscă (pe Iisus, n.n.). Poate că Mântuitorul a vrut să le tălmăcească scrisul sfânt despre El, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face în linişte, dacă le-ar fi spus, de la început cine era. Importanţa impresionantă a evenimentului constă în aceea că ei L-au recunoscut la frângerea pâinii. Trebuie să ţinem cont de faptul că Iisus nu-Si proclama identitatea cu uşurinţă; a făcut-o mai puternic după Inviere, văzând necredinţa apostolilor. De data aceasta, li S’a revelat celor doi printr’un gest: frângerea pâinii. Mulţi din teologi cred că El avea un fel inimitabil de a frânge pâinea, gest care a devenit sacru pentru Apostoli după ce l-au văzut la Cina de Taină. Acest gest inimitabil a fost proclamarea identităţii lui Iisus faţă de cei doi ucenici.

 

Arătarea lui Iisus unora dintre ucenicii Săi la Marea Tiberiadei, când a avut loc cel de al doilea pescuit bogat, este de o frumuseţe mistică inegalabilă şi de o semnificaţie ascunsă la fel de tulburătoare. Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacob şi Ioan şi încă doi nenumiţi, s’au dus să pescuiască pe Marea Galileii, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Incepea să se crape de ziuă, era o linişte nefirească, marea, de obicei tulburată, se întindea ca o apă moartă, stravezie şi luminată de stele încât îi puteai număra pietrele de pe fund. Barca se îndrepta încet spre ţărm. Deodată acolo, pe mal, a apărut un om. Acesta i-a întrebat: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei au răspuns că nu. Fără vreo explicaţie, omul de pe ţărm le-a spus: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei. Au aruncat mreaja şi îndată s’a umplut de peşti, de parcă toate pietrele de pe fund s’ar fi prefăcut în peşti.

 

Sf. Evanghelist Ioan stătea lângă Sf. Apostol Petru. Privea intens spre bărbatul de pe ţărm şi i-a şoptit lui Petru: Domnul este! (In. 21:7). Petru era desbrăcat până la brâu. Auzind că este Domnul, şi-a îmbrăcat haina şi s’a încins aruncându-se în apă şi venind înnot la Invăţător. După aceea, vin şi ucenicii cu corabia, o trag la ţărm şi aleargă la Iisus, căci aflaseră de la Ioan cine era bărbatul care le cerea mâncare. Când au ajuns la El, au găsit focul aprins şi jeratec şi peşte pus de-asupra şi pâine. Iisus văzuse graba lor şi le atrage atenţia: Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.

 

Petru a mers la corabie, a tras mreaja plină la mal, cu 153 de peşti mari, cu mult peste rezistenţa mrejei care, totuşi, nu s’a rupt. S’au întors la foc, pentru că Iisus i-a îndemnat: Veniţi de prânziţi! Au venit în tăcere şi nici unul nu a îndrăznit să-L întrebe: Tu cine eşti? Toţi ştiau că este Domnul. Iisus S’a apropiat, a luat pâinea, a frânt-o şi le-a dat-o. De asemenea şi peştele.

 

Interesant este faptul că ucenicii au ascultat de Iisus, înainte de a-L fi recunoscut şi au aruncat mreaja în dreapta corăbiei la îndemnul Lui. Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era absolut limpede, încât vedeai peştii mişcându-se şi pietrele pe fund. Dacă în timpul nopţii, când întunericul făcea oarecum invizibilă mreaja, Apostolii nu prinseseră nimic, un pescar versat îşi putea da seama imediat că în zori, la răsăritul soarelui, nu era nici o speranţă de prins vreun peşte. Totuşi, au ascultat de El fără ezitare. Sunt convins că, în mintea lor, a fost un declic neconştientizat, poate, amintind-şi când, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, după ţinerea predicii de pe lac, (Lc. 5) să arunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi acesta a protestat: Invăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n’am prins nimic. Dar, după vorba ta, voi arunca mreaja. Si minunea s’a petrecut. Petru a ascultat instinctiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat prin dragostea temeinică prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut şi i-a spus lui Petru. Acesta avea firea năvalnică pe care i-am văzut-o, în special, în timpul patimilor: La Cina de Taină, declară în faţa Domnului şi a Apostolilor că, chiar daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda. Iisus îl domoleşte prevenindu-l că, înainte de a cânta cocoşul, Petru se va lepăda de El de trei ori. Intr’adevăr Petru s’a lepădat de Domnul de trei ori: prima dată prin simplă negaţie, a doua oară prin jurământ, a treia oară prin blestem. A cântat cocoşul, el şi-a adus aminte de mustrarea Domnului şi a plâns pocăindu-se

 

In altă împrejurare, când Iisus a venit la Apostoli în corabie, mergând pe apă, Petru I-a strigat: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă! (Mt. 14:29) Iisus i-a poruncit şi el a coborît imediat din corabie şi a început să meargă pe apă, dar i s’a făcut frică şi a strigat cu spaimă să-l scape. Iisus l-a apucat de mână mustrându-l dojenitor: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit.

 

Toate aceste întâmplări legate de Petru, este bine ca cititorul să le reţină, pentru că ele ne vor servi ca argumente în partea a doua a eseului nostru despre arătarea lui Iisus la Marea Tiberiadei.

 

Revin la gestul inimitabil a lui Iisus în frângerea pâinii, care L-a descoperit de astă dată celor şapte ucenici, chiar dacă unii aveau încă îndoieli. Dacă citim cu atenţie textul deja analizat, vedem că, la venirea ucenicilor la ţărm, au găsit jeratec şi peşte pus de-asupra, deşi ei, în graba lor de a-L întâlni pe Invăţător, nu adusesera din peştele prins de ei. Probabil că acest peşte, voia să amintească ucenicilor de îndoiala lor, când Iisus li S’a arătat în noaptea Invierii şi nu au crezut că este El, decât numai după ce a mâncat din peştele lor, iar focul trebuia să-i amintească lui Petru de lepădarea lui la focul din curtea arhiereului. Cât despre cei 153 de peşti mari, nu am găsit nici un comentariu asupra numărului de peşti şi a semnificaţie lor, în afară de o încercare la Fericitul Augustin, care era foarte complicată şi iezuită (comentariul), folosind înmulţiri şi adunări şi apoi împărţiri pentru a ajunge la o semnificaţie care mi s’a părut nejustificată şi pe care am şi uitat-o.

 

Partea a doua a întâlnirii cu Iisus la Marea Galileei este foarte tulburătoare, şi în sensul mistic, şi în sensul contradicţiei dintre ortodocşi şi catolici privind primatul lui Petru şi, în consecinţă, al Papei. Catolicii iau textul ca atare, desprins de orice contextualitate, privind lepădarea lui Petru, şi ignoră mustrările Mântuitorului pentru graba lui de a face afirmaţii mari pe care nu şi le respecta, până la a-l numi satană.

 

Dar să urmărim textul lui Ioan: De îndată ce Iisus S’a revelat celor şapte Apostoli prin frângerea pâinii, s’a făcut linişte desăvârşită, au mâncat toţi în tăcere şi fiecare aştepta ceva care trebuia să se întâmple. Percepţia mea personală este că, atât Petru, cât şi ucenicii ceilalţi, bănuiau ce trebuie să se întâmple. O jenâ gravă plutea în atmosfera mistică a întâlnirii. Poziţia lui Petru în rândurile Apostolilor era foarte fragilă, după lepădarea lui şi ei ştiau că Domnul va trebui să clarifice această poziţie în vreun fel. Petru fusese multă vreme verhovnicul apostolilor. Vârsta îi dădea o întâietate între ceilalţi şi toţi îi acordau cinstea cuvenită vârstei şi poziţiei lui în faţa lui Iisus. Totuşi, în toate împrejurările mai intime, niciodată Mântuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci şi pe Iacob şi pe Ioan. La Cina de Taină, este evidentă o preferinţă a Domnului faţă de Ioan, nu numai pentru faptul că a stat cu capul pe pieptul Invăţătorului – Ioan era un copil şi Invăţătorul îl proteja – ci, mai ales că, atunci când Domnul a spus că unul din ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan să-L întrebe cine este vânzătorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan în şoaptă şi, fără îndoială, acesta i-a spus după aceea lui Petru.

 

Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mântuirea lui Petru de păcatul lepădării, text pe care îl găsim la Sf. Evanghelist Luca (22: 31): Simone, Simone, iată că satana v’a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, revenindu-ţi oarecând, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22 : 31-32). Cuvintele acestea puternice răsunau încă în inima lor tot aşa de adevărate ca şi proorocirea că, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Cred că pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, Ucenicii n’au avut nici o ezitare să-l reprimească pe Petru în rândurile lor. Aceasta este opinia mea şi ea nu figureaza în comentariile generale ortodoxe referitor la reinstalarea lui Petru în treapta uceniciei.

 

După ce Iisus şi ucenicii au terminat prânzul (Ioan 21: 15 şi urm), Domnul l-a întrebat pe Petru, fără nici un fel de pregătire; cunoscând gândurile tuturor, această întrebare era continuarea gândurilor lor pe care Iisus trebuia să le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmaţia lui Petru făcută la Cina de Taină (referindu-se la colegii săi întru apostolie, câ el nu se va lepăda nici odata de Invăţător). Iisus i-a spus acum: Simone, fiul lui Ioan, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia? Si firea năvalnică a lui Petru s’a răsfrânt încă odată în graba răspunsului, uitând, pentru o clipă, de lepădare: Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc. Totuşi mi se pare că există o anumită prudenţă în răspunsul lui Petru, care nu s’a mai înălţat pe sine de-asupra apostolilor celorlaţi; aceasta ne face să credem că amintirea lepădarii era vie în mintea lui. Iisus i-a încredinţat paşterea mieluşeilor, fără vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui între apostoli. Dimpotrivă, ca într’o judecată unde prima mărturie trebuia întărită pentru a fi acceptată (în astfel de situaţii se cereau trei mărturii), Iisus îl întreabă a doua oară, fără referire la ceillaţi apostoli: Simone, fiul lui Ioana, mă iubeşti? Petru confirmă fără a mai adăuga nimic rostind aceleaşi cuvinte: Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Iisus îi încredinţează paşterea oilor. Mântuitorul îl întreabă pentru a treia oară – ca o ultimă verificare a primei afirmaţii: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

 

In ciuda convingerii lui Petru şi a Apostolilor că Iisus făcea restaurarea lui Petru în treapta apostoliei, această a treia întrebarea l-a întristat adânc pe Petru pentru că Invăţătorul i-a zis a treia oară mă Iubeşti şi I-a răspuns cu mare întristare în glas: Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc. Cu aceasta, Petru afirma indirect că toată această interogaţie repetată de trei, se referea la cele trei lepădări ale sale, prin care i se stergea păcatul comis atunci şi era reintegrat printre ceilalţi apostoli.

 

Este evident pentru orice om de bună credinţă că nu i se acordau acum lui Petru puteri speciale, fiindcă, în acest caz, de ce s’ar fi întristat el la cea de a treia întrebare. Când Iisus S’a adresat Apostolilor după Inviere şi le-a spus: Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura, (Mc. 16 :15), Invăţătorul nu s’a referit la Petru cu nimic special, astfel că situaţia lui rămăsese oarecum confuză printre ceilalţi. Iisus intenţiona să-l reintegreze pe cel lepădat de El printr-o reinstituire solemnă, un fel de primire a unui eretic în ortodoxie în vremea noastră. Când catolicii afirmă că acum i s’a dat o putere specială, se înşeală cu bună ştiinţă: lui Petru i s’a dat acum puterea pe care ceilalţi Apostoli au avut-o de la început, pe care ei nu o pierduseră ca Petru şi care le fusese întărită de Iisus în Duminica Invierii. Acum, Petru a fost reprimit în treapta lor şi i s’a redat şi dreptul de propoveduire la toată făptura: Paşte mieluşeii mei, Paşte oile mele.

 

Dacă în toată această tainică perioadă de după Invierea Domnului a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegiaţi: Toma, pentru care Iisus a venit în mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa şi Ioan, despre care a spus lui Petru, la această arătare dicutată de noi: Dacă vreau Eu ca acesta (adică Ioan n.m.) să rămână până ce voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-Mă pe Mine (Ioan 21: 22) . Astfel Iisus mustră încă odată îndrăzneala lui Petru.

 

In legătură cu Petru, mai este ceva important, dar nu atât pentru el, cât pentru modalitatea Invierii Domnului. După ce Maria Magdalena anunţă Apostolii că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, aceştia s’au îndoit. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt pentru a vedea ce se întâmplase acolo. Ioan, mai tânăr, alerga mai repede, s’a uitat în mormânt, a văzut giulgiul gol, dar nu a intrat, din respect pemtru vârsta lui Petru. După puţină vreme, Petru a ajuns şi el la mormânt şi au intrat pe rând înăuntru. Acolo au văzut giulgiul zăcând pe pământ, dar marama cu care fusese acoperită faţa lui Iisus, nu era la un loc cu giulgiul, ci era făcută sul şi pusă în altă parte. Atunci, adaugă Sf. Evanghelist Ioan, au văzut şi au crezut.

 

Dacă giulgiul ar fi fost desfăcut şi ar fi zăcut la pământ ca o bucată oarecare de pânză, nu cred că ar fi avut efectul de şoc pe care l-a avut asupra celor doi Apostoli. Fără îndoială ca era ceva straniu în modul în care giulgiul zăcea pe pământ, încât Sf. Ioan să scrie că au văzut giulgiul şi au crezut, fiindcă ei încă nu ştiau Scriptura că El trebuia să invie din morţi (In. 20: 9)

 

Tinând cont de ceea ce am citit din capitolele anterioare şi de tradiţia iudaica legată de inmormântări, ne aducem aminte că, după moartea pe cruce a Mântuitorului, iudeii căutau acum să scape de trupurile celor răstigniţi (Iisus şi cei doi tâlhari) deoarece a doua zi era paştele şi mozaismul nu permitea neîngroparea morţilor de paşti.

 

Iosif din Arimateia, ucenic în ascuns al lui Iisus, s’a dus la Pilat şi i-a cerut să-i dea trupul lui Iisus. Acesta s’a mirat de faptul că Invăţătorul murise aşa de curând, a chemat centurionil şi l-a întrebat şi acesta a confirmat moartea (probabil era sutaşul care strigase la moartea Mântuitorului – văzând toate fenomenele supranaturale: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Mt. 27: 54).

 

Stim din relatarea Sf. Ioan că Pilat a trimis totuşi ostaşi să verifice, că aceştia au văzut că cei doi tâlhari nu muriseră şi le-au sdrobit fluierele picioarelor (fapt care crea un şoc şi aducea moartea fulgerătoare), iar lui Iisus nu i-au sdrobit fluierele picioarelor, ci numai i-au străpuns inima cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui Iisus de pe cruce; a venit şi Nicodim, cel care mersese noaptea la Iisus să-L întrebe (vezi In. Cap 3), care a adus ca la o sută de litre de amestec de smirnă cu aloe, au muiat giulgiul în amestec, apoi au înfăşurat trupul Domnului cu giulgiul muiat in mirodenii şi l-au pus în mormântul în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (In. 19: 42).

 

Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face pânza giulgiului mai dură, ca un ulei sicativ. Ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost giulgiul nedesfăcut, pastrând forma trupului lui Iisus, ceea ce însemna ca Domnul ieşise prin giulgiu fără a-i fi stricat forma pe care o luase după trupul Lui. Coroborînd toate fenomenele supranaturale de la Naşterea Mântuitorului şi până la Invierea Sa, vedem o serie de simboluri care se înlănţuiesc spre o finalitate supremă: dumnezeirea lui Iisus: El S’a născut din femeie fără de bărbat şi această femeie era fecioară şi nu mai avusese în pântece, aşa cum, la îngropare, Iisus fusese pus într’un mormânt nou în care nimeni nu mai fusese pus; Mântuitorul a ieşit din giulgiu fără a-l sfâşia sau al desface şi apoi, şi din groapă, prin piatra neridicată, fără a o sparge, aşa cum a ieşit din pântecele mamei Sale fără ca ea aibă durerile naşterii şi fără a-i strica cheile fecioriei.

 

O altă arătre a Mântuitorului către Apostoli şi alţi credincioşi ne este amintita de Sfântul Pavel care însă nu elaborează deloc asupra împrejurărilor. De altfel, el nu intenţionează să ne relateze arătarea lui Iisus, ci numai o citează ca un argument al Invierii Domului, în Epistola 1 către Corinteni, cap. 15. Iată textul: …că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi şi că i S’a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece: după aceea S’a arătat, în acelaşi timp, la peste cinci sute de fraţi dintre care, cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit. După aceea S’a arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor. Iar la urmă, ca unuai nenăscut la vreme, S’a arătat şi mie…(V. 3-8)

 

Unele din aceste arătări, pomenite de sf. Apostol Pavel, au avut loc înainte de Inâlţarea Domnului (F. A. 1: 9-11), altele după. Când Apostolul Neamurilor spune că Iisus S’a arătat celor 12, acest fapt s’a petrecut după Inăltare şi după ce a fost ales de către conclavul Apostolilor, Matia, spre a completa numărul apostolilor, după spânzurarea lui Iuda. Despre arătarea lui Iisus lui Pavel avem, pe larg, relatarea din Faptele Apostolilor, minune petrecută pe drumul Damascului.

Sfârşit şi Slavă Invierii Tale, Doamne!

Notă : toate citatele sunt după ediţia jubiliara a Bibliei, a I.P.S. Bartolomeu

 

 

§ 3 Responses to Arătările Mântuitorului după Inviere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Arătările Mântuitorului după Inviere at Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.

meta

%d blogeri au apreciat asta: