Despre mânie

15 Aprilie 2008 § Lasă un comentariu

Motto: Maniati-va si nu gresiti; soarele sa nu apuna peste mania voastra. Nici nu dati loc diavolului. (Ef. 4: 26-27)

Preot Gheorghe Calciu, 1 ianuarie 2002

Din experienta personala si din experienta mea de duhovnic si de observator al societatii, constat ca unul din pacatele endemice ale societatii de astazi este mania. Pacatul acesta poate avea aspecte personale, dar si aspecte de grup. Pentru ca una este mania individului si alta este mania popoarelor care poate duce la razboiae distrugatoare, mai mult sau mai putin indelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea performa. Aceste razboaie moderne pot schimba geografia si demografia lumii si, fara indoiala, harta ei politica, favorizand instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.

Mania personala transforma inima omului dintr’o locuinta a Sfantului Duh intr’o casa demonica, pentru ca ea schimba structura duhovniceasca a sufletului orientandu-l spre zonele intunecate ale fiintei umane. Istoria cunoaste evenimente dezastruoase iscate din manie si intaplari tragice cauzate de manii navalnice care creaza regrete si desnadejdi in cel care s’a lasat cuprins de ele.

Sfanta Scriptura se preocupa foarte intens de problema maniei, desi, luand in consideratie posibilitatea relatiilor din timpurile mai vechi, intelegem ca motivele de maniere erau mai putin frecvente decat in vremea noastra, cand fiintele, prin cresterea densitatii populatiei si prin mijloacele de comunicare, restrang la minimum spatiul securitatii personale. Dar, fara indoiala ca aparitia maniei sta, in cea mai mare masura, in ispitirea pe care diavolul o incearca asupra noastra, stiind ca mania intuneca mintea si inarmeaza limba si mana cu violente care ranesc grav.

In Vechiul Testament, din cauza multelor pacate ale poporului iudeu, Dumnezeu se mania pe el si starnea navala neamurilor peste Israel, pe care il biruiau si, eventual, il duceau in robii mai lungi sau mai scurte, pentru ca, dupa pocainta indelungata si sub sfichiul proorocilor, Evreii sa se intoarca la credinta adevarata si Dumnezeu sa-i repuna in starea in care fusesera inainte de pacat.

Nu vom urmari aceste manii ale lui Dumnezeu, Vechiul Testament este plin de ele. Pe noi ne intereseaza mania ca pacat oemnesc si urmarile ei in planul personal si social.

In Geneza, la capitolul 34, este o pricina de manie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov si a Liei a fost necinstita de fiul fruntasului din cetatea Salem. Acest fapt a starnit mania fiilor lui Iacov care au decis sa se razbune, desi tanarul cu pricina a cerut-o pe Dina de nevasta.

Locul unde se asezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil din toate punctele de vedere pentru familia lui. Dar fii sai s’au aprins de manie si de dorinta de razbunare. Cand tanarul din Salem a cerut mana Dinei, fratii sai i-au spus cu viclenie ca ar fi o rusine pentru ei sa-si marite sora dupa niste netaiati imprejur si au cerut ca toti cei de parte barbateasca din cetate sa se taie imprejur, ceea ce mai marele cetatii a acceptat. Dupa doua zile, cand totii cei de parte barbateasca din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea in cetate cu servitorii si au taiat pe logodnic si pe tatal sau cu sabia si pe toti barbatii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile si au dus in robie pe femei si pe copii. Astfel, sub impulsul maniei, ei au folosit legamantul sacru al lui Avram cu Dumnezeu, (taierea imprejur) ca o viclenie prin care sa-si implineasca razbunarea, nesocotind cele sfinte pentru satisfactia lor persoanala. Cand Iacov a aflat, a spus fiilor sai:

“Mare tulburare mi-ati adus, facandu-ma urit in fata tuturor locuitorilor tarii acesteia, inaintea Canaaneilor si a Ferezeilor…” (Facere 34: 30)

Si a trebuit Iacov sa plece cu toti ai sai si cu toate averile, din locul acela in care voia sa mai ramana, din cauza maniei necontrolate a fiilor sai, lasand in urma o cetate jefuita si cu barbatii ucisi, urmariti de ura si de mania locuitorilor tinutului aceluia.

Aceasta interventie a diavolului in aprinderea maniei fiilor lui Iacov si, ca urmare, in locuitorii tinutului, era spre implinirea drumului catre pamantul fagaduit. Sensul acestei istorii este ca tot ce se intampla este in cadrul vointei lui Dumnezeu, prin care El ne comunica ceva sau ne mana spre ceva pe care trebuie sa-l indeplinim, dar aceasta nu inseama ca pacatul maniei ramane nepedepsit.

Crestinul insa nu trebuie sa se manie. El stie ca Dumnezeu vegheaza asupra lui si ca nici un fir din parul sau nu cade fara stirea Domnului.

In relatia cu semenii, el trebuie sa-si tempereze mania, pentru ca Mantuitorul nu S’a maiat asupra celor care Il batjocoreau si L-au rastignit. Ne vom mania noi asupra semenului nostru stiind ca el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi impotriva lui cuvinte de manie, daca ne-a facut ceva, stiind bine ca asemenea i-am facut si noi lui, sau altuia, ba inca si mai rau?

Omul de astazi traieste intr’o presiune atat de apasatoare, incat nervii lui sunt tensionati la maximum si orice pricina ivita ridica in noi mania care este un pacat. O pricina de manie o constituie copilul care nu ne asculta, sau sotul ori sotia fiindca ne contrazice; soferul care ne taie calea cu masina lui, sau numai ni se pare ca ne-a taiat-o, ne da o pricina de aprindere a maniei. Chiar daca, printr’o stapanire de sine, mania noastra nu se exprima in afara, sau nu este auzita de cel ce ne-a “provocat-o”, ea constituie un pacat, pentru ca ne strica sufletul si inima. Este o actiune impotriva noastra insine, sub ispitirea diavolului maniei.

Mantuitorul ne previne in termeni duri in privinta maniei care naste conflicte verbale si folosirea unor cuvinte jignitoare:

“Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau va fi vrednic de osanda; si cine va zice fratelui sa raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului.” (Mt. 5: 22)

Vedeti dar ca nu numai exprimarea in afara este sanctionata de Iisus, ci chiar si numai mania gandita. Pentru ca nimeni nu gandeste rau fara a-si strica inima in care Dumnezeu ar trebui sa locuiasca; cine gandeste manie impotriva fratelui sau, rupe o legatura sacra dintre el si acesta, legatura care se reface greu, fiindca diavolul maniei, odata ce ti-a patruns in inima, nascoceste numeroase argumente in favoarea ta spre a te opri de la impacare. In Epistola sa catre Efeseni, Sf. Apostol Pavel da o serie de sfaturi locuitorilor cetatii Efes si insista in mod special pe pacatul maniei. Citatul de la inceputul scrierii noastre este din aceasta epistola. Stiind ca omul se manie din multe pricini si ca aceasta manie are tendinta de a ramane in inima omului si de a se transforma in ura, sau macar de a sapa o prapastie intre noi si subiectul maniei, Apostolul ne sfatuieste sa nu apuna soarele peste mania noastra. In felul acesta, scopul maniei care are tendinta de a dura si de a se transforma in pacat permanent, se spulbera si nu mai constituie un pacat capital.

Ma intereseaza pacatul maniei ca un pacat zilnic pe care il savarsim fata de cei apropiati noua, fata de casnicii nostri, fata de prieteni, colegi si fata de strainul anonim de care ne lovim pe strada, intamplator. Mania de o clipa, exprimata prin cuvinte aprinse fata de sotie sau de sot, raneste un punct sensibil al relatiei dintre cei doi soti. In taina nuntii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, in Epistola sa catre Efeseni, Apostol care se citeste la slujba cununiei, in acest sens vorbeste despe familie, ca despre o biserica familiala, in care mirele iubeste pe mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeste Biserica, iar mireasa iubeste pe mire cu dragostea cu care Biserica iubeste pe Hristos.

Daca sotii ar cugeta, in cursul convietuirii lor, la casnicia lor ca la relatia dintre Hristos si Biserica, peste maniile lor nu ar apune niciodata soarele, nu ar mai fi despartiri si copiii familiilor nu ar mai fi livrati institutiilor de stat sau particulare, ca niste obiecte uzate de care cei doi, separati prin pacatul maniei care nu s’a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devine un cuvant caduc, care nu mai conteaza in fata demonului care i-a luat in stapanire temeinica. Un cuvant spus la manie raneste tot atat de grav ca si o lovitura fizica. Daca cel ce a ranit nu repara paguba duhovniceasca, incet-incet, o prapastie se sapa intre cei doi, o raceala mortala omoara sentimentul iubirii si al respectului datorat de soti unul altuia; timpul.adanceste prapastia si o largeste si, mai tarziu, foarte greu se vor putea arunca punti peste ea, cu mari eforturi si cu suferinte.

Am vazut familii care s’au despartit dupa ani lungi si destul de buni convietuiti impreuna, spre durerea copiilor lor, care, poate, erau deja casatoriti, la randul lor si am vazut familii fericite care s’au despartit la scurta vreme, tot din cauza maniei de durata, lasand copiii mici sa le creasca in frustare si confuzie, neintelegand cine este tatal sau cine este mama, iar, mai tarziu, pe baza exemplului parintesc, ne mai considerand casatoria o legatura eterna, asemenea celei dintre Hristos si Biserica.

Am vazut frati care in tara s’au iubit si, ajungand in America, sub presiunea instrainarii, sau a dificultatilor de adaptare, s’au despartit, ramanand dusmani de moarte, pentru ca mania lor a izbucnit inversunata in cuvinte tari si pentru ca au lasat sa apuna soarele peste ea.

Un proverb arab spune ca, atunci cand te superi, sa numeri pana la zece, iar daca ta manii, numara pana la o suta. Nu stiu cat de eficace este solutia aceasta, pentru ca nu are in ea nici un element mistic, ci face apel numai la ratiune pentru moderarea exprimarii in afara a maniei, dar eu sfatuiesc pe penitentii mei ca, inainte de a-si exprima mania, fie prin vorbe sau gesturi, fie numai mental, sa rosteasca de trei sau de cinci ori: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul luiDumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa.” Si chiar daca, sub apasarea maniei, rostesc rugaciunea repede si fara atentie, sa se concentreze cu smerenie asupra cuvantului pacatos/a si mania lor se va potoli. Multi din ei au reusit s’o faca si viata lor de relatie familiala, cu semenii si chiar numai cu ei insisi, s’a schimbat foarte mult in bine.

Toate conflictele din lumea aceasta isi au originea in mania nepotolita. Unul este manios si raneste pe celalalt, care raspunde mai violent si mai puternic. Acest lant inceput nu mai poate fi oprit decat prin apelul la rugaciune, dar la rugaciunea adevarata. Schmbati termenii ecuatiei acesteia si puneti, in loc de indivizi, grupuri sau popoare si veti realiza dimensiunea imensa a dezastrului provocat de manie.

In acest timp al Nasterii Mantuitorului si al Botezului Sau pentru iesirea la propoveduire, incercati sa puneti o stavila ferma in fata demonului maniei. Puneti-va straja gurii si schimbarea gandirii rele sub impulsul maniei si viata voastra interna se va transforma. Binecuvantarea Domnului va lucra in inima voastra, limba nu va va mai fi atat de ascutita si rugaciunea lui Iisus rostita la rastimpurile necesare, va va face sa intelegeti ca sunteti pacatosi, oprindu-va de la exteriorizarea maniei sau de la pastrarea ei in minte si inima.

Numele lui Iisus este dulce la rostit, isgoneste demonii si aduce ingerii inapoi, in inima, in minte si in blandetea purtarii fata de ceilalti.

Tagged:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Despre mânie at Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.

meta

%d blogeri au apreciat asta: