Fiul iubirii nu poate sa moara! – 2 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Gheorghe Calciu

dsc00169Pe 21 noiembrie au trecut doi ani de cand ne-a parasit unul dintre martirii zilelor noastre – Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Pe 22 noiembrie, la Manastirea Petru Voda unde parintele este ingropat s-a facut slujba parastasului. Au fost prezenti Andrei – fiul parintelui, prieteni apropiati, camarazi din inchisoare, enoriasi veniti special din America, obstea de la Diaconesti, dar si numerosi credinciosi din diferite parti ale tarii.
Conform randuielii, dupa Slujba Sfintei Liturghii si cea a parastasului (savarsite in biserica) s-a facut o pomenire si la mormant. In cuvantul sau Ieromonahul Ioan Sismanian de la manastirea Petru Voda a vorbit despre rugaciunile pe care le facem pentru bineplacutii lui Dumnezeu, cei care aici, pe pamant, au dus o viata sfanta: “Ne rugam noi pentru ei, pentru ca avem noi nevoie de rugaciune si pentru ca Dumnezeu a zis <<Purtati-va sarcinile unii altora!>>. Continuă lectura

21 Noiembrie – ziua în care părintele Gheorghe Calciu a trecut la Domnul

Parintele Gheorghe Calciu

Încerc să vă iubesc după modelul iubirii supreme care este Mântuitorul şi mă rog ca să vă ţină pe toţi în dragostea Lui şi să ne facă mărturisitorii Săi în această lume plină de păcate şi de insanităţi.

Claudiu Târziu: Ce dor ne e de părintele Calciu

Astăzi se împlinesc 2 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Gheorghe Calciu. A trecut la cele veşnice, dar încă îi simţim prezenţa vie. Cei care l-au cunoscut fac asta având înregistrate în minte toate gesturile sfinţiei lui, dragostea părintească., cuvintele care mergeau mereu la inima, dar şi ceilalţi prin cuvântul pe care îl avem înregistrat video, audio, sau în scris., şi care vine tot timpul să ne îmbărbăteze, să ne lumineze, să ne explice ce se întâmplă şi de ce ni se întâmplă, şi chiar şi ce va urma. Continuă lectura

Campania „Din temniţe spre Sinaxare”

Campania Din temniţe spre Sinaxare a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, dată reprezentativă pentru trecerea a douăzeci de ani de la căderea regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu.

În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinţii închisorilor este foarte diferită, de la o indiferenţă totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?». Ce credeţi că am răspuns? «Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi.” Continuă lectura

Omagiu unui Arhiereu mereu tânăr

386px-Christ_King_of_Kings_(Greece,_c._1600)

Căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie va fi Păstorul lor, îi va duce la izvorul apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice alacrimă din ochii lor. (Apocalipsă 7:17)

Fără îndoială că există apa vie care curge din coasta împunsă a Mântuitorului pe cruce şi pe care El o proclamă solemn stând în picioare: “Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (In. 7; 38)

Există şi apa vieţii despre care ne spune Sf. Ioan în motto-ul Omagiului nostru, şi în alte părţi, care ne este dăruită de Dumnezeu fără plată: …şi celui ce-i este sete să vină! Cine vrea, sa ia apa vieţii fără plată! (Apocalipsă 22 : 17)

Dumnezeu ne dă apa vieţii fără plată, dar ne cere să venim la El ca s’o primim. Unii vin şi pleacă înapoi setoşi; alţii vin şi o primesc pentru rodire, unii o sută, alţii 60, altii 30 (Mt. 13 :3-9) Cine are urechiu de auzit să audă. Sunt însă unii fericiţi cărora Dumnezeu le dă apa vieţii fără măsură, şi duhul lor, mereu tânăr, nu se vestejeste niciodată: tari în suferinţă, neînduplecaţi în faţa asupririlor, nepătaţi în faţa calomniatorilor, niciodată răspunzând cu aceeaşi monedă, Continuă lectura

Patimile, Moartea şi Invierea Domnului

 Preot Gh. Calciu, 26 aprilie 2005

Iubiţi credincioşi,

Vom străbate, citind acest articol, cea mai dureroasă suferinţă umană (şi divină) şi cea mai luminoasă bucurie a întregii omeniri: Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi Invierea Lui.

 

Miercuri, Iuda s’a dus la farisei şi la marii preoţi şi i-a întrebat: Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da în mână. Iar ei i-au dat 30 de arginţi». (Mt. 26: 15) (de atunci, Biserica a rânduit ca Miercurea să fie zi de post, prin care să ne curăţim pe noi şi toată lumea de păcatul vânzării)

 

Joi – cu această zi începe suferinţa lui Iisus – Ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul: Unde voieşti să-Ti pregătim ca să mănânci Paştile?» Iisus le-a spus: Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: Invăţătorul zice: Timpul Meu este aproape, la tine voi face Paştile cu ucenicii Mei. (Mt. 26 : 17-19) Ucenicii au indeplinit întocmai porunca Invăţătorului. Ei au mers în cetatea Ierusalimului la casa unde El îi trimisese şi acesta le-a arătat un foişor mare, gata aşternut şi acolo au pregătit tot ce trebuia.

 

In Evanghelia lui Marcu găsim un detaliu (aflat şi la Luca), legat de pregătirea Paştilor, Continuă lectura

Episcopul în Biserica Ortodoxă sau Duhul şi litera

Părintele Gheorghe Calciu, 20 septembrie 2006

Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, Intemeietorul Bisericii. Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult – Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într’o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Il închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de biserică.

 

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte, sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos Continuă lectura

Rugăciunile zilnice

Părintele Gheorghe Calciu, 4 februarie 2002

După publicarea articolului Rugăciunea Pioasă, care a fost pus şi pe internet, am primit mai multe mesaje de le diferiţi credincioşi care mi-au spus că ar vrea să ştie mai mult cum să se roage. Le-aş putea spune că aceste rugăciuni se găsesc în orice Carte de Rugăciuni. Am preferat însă să scriu cele mai importante rugăciuni cu mâna mea dorind ca Dumnezeu să-mi socotească această puţină osteneală ca o uşurare a multelor mele păcate.

Rugăciunile Incepătoare sau ale Trisaghionului

Impărate Ceresc

(Este o rugăciune adresata Sfântului Duh. Este pusă prima, pentru că Sf. Duh curăţeşte şi sfinţeşte sufletul pregătindu-l pentru cucernicia pe care trebuie să o avem în timpul rugăciunii.)
Impărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, carele pretutindenea eşti Continuă lectura

Fiica lui Billy Graham

 

Părintele Calciu, 26 noiembrie 2001

In sfarsit, Adevarul pe TV National.

Fiica lui Billy Graham a fost intervievata pe EARLY SHOW si Jane Clayson a intrebat-o: “Cum a putut Dumnezeu lasa sa se intample acest lucru”?

Si Anne Graham a dat un extrem de profund raspuns de investigatie interioara. Ea spus:

Cred ca Dumnezeu a fost foarte intristat de cea ce s’a petrecut, asa cum suntem si noi, dar, de ani de zile, noi Ii tot spunem lui Dumnezeu sa plece din scolile noastre, sa plece din guvernul nostru, sa plece din viata noastra. Si, ca un gentleman ce este, cred ca El s’a retras in pace. Cum sa asteptam noi ca Dumnezeu sa ne dea binecuvantarea si protectia Lui, daca noi Ii cerem sa ne lase in pace?

Sa ne uitam putin. Eu cred ca totul a inceput atunci cand Madeline Murray O’Hare (ea a fost ucisa si cadavrul ei a fost descoperit de curand) s’a plans ca nu doreste nici un fel de rugaciune in scolile noastre si noi am raspuns: OK Continuă lectura

Revoluţia franceză şi fenomenul Piteşti

Părintele Gheorghe Calciu, 14 Septembrie 2004

Demult mă gândeam să pun pe internet acest articol al d-lui Mircea Platon din Convorbiri Literare (Mai 2004). Subtilitatea psihologică a articolului şi, mai ales, şansa pe care o da cititorului de a pătrunde mai adânc în semnificaţia mistică evenimentelor grosiere ale istorie, mă fac să cred ca autorul este mult mai mult decât un om informat şi mult mai mult decât un mânuitor al limbii. Destinul Delfinului se apropie, într’un fel, de destinul nostru, al celor care am trecut pe la Piteşti. Mulţumesc autorului pentru pătrundere. Parintele Calciu.

Reeducarea Delfinului

Mircea Platon

Convorbiri Literare Mai, 2004


„Libertate, Egalitate, Fraternitate!” a fluturat Revoluţia Franceză. Unii încă se declară împotriva acestui trilob. Alţii încă sunt pentru. Si unii, şi alţii greşesc. Greşesc pentru că iau în discuţie un aspect complet lipsit de relevanţă al Revoluţiei, şi anume, proclamaţiile ei. Se uită la vorbele, nu la faptele care au definit acel sfârşit de veac în Paris.

„Să faci ce zice popa, nu ce face popa” e un proverb mult mai puţin anticlerical decât se crede. Nu îl incriminează pe popă, care, dacă nu se poate întotdeauna ridica la înălţimea a ceea ce predică, e din cauză că predică sfinţenia. Continuă lectura

Arătările Mântuitorului după Inviere

 Preot Gheorghe Calciu, 21 mai 2005

 

Nu vom face o simplă numărătoare a arătărilor lui Iisus, după Invierea Sa din morţi, ci vom căuta să descifrăm, pe cât îi este dat minţii noastre să înţeleagă, anumite sensuri ale acestor arătări şi, mai ales, cum s’a dovedit odată mai mult dumnezeirea Mântuitorului, prin arătările şi cuvintele Lui.

Ca metodă de lucru, nu vom mai folosi o Evanghelie de referinţă, cum am făcut în studiul Pătimirii Mântuitorului, ci fiecare Evanghelie sau carte a Noului Testament care spune ceva despre aceste “arătări” va fi citată şi, eventual, comentată. Dacă va fi o “intâietate” va fi numai în funcţie de cronologia cărţilor, în sensul aşezării lor în Noul Testament.

 

Incepem deci cu Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 28. Aşa dar, femeile mironosiţe au venit la mormânt foarte de dimineaţă, când abia începea să se lumineze de ziuă. Inainte de a ajunge la mormânt, s’a făcut cutremur şi ele au văzut îngerul Domnului ca un fulger străbătând văzduhul, pogorîndu-se la mormânt, răsturnând piatra mormântului şi şezând pe ea.

 

Femeile ajung peste puţină vreme la mormânt, găsesc îngerul aşezat pe piatră şi ostaşii Continuă lectura

Din memoriile Parintelui Aurel Sandru – Pastile la Baia Sprie

vol. Jurnalul Detentiei Politice in Jud. Arad, 1945-1989

de Corneliu Cornea, Ed.Mirador, Arad 2000, p. 146-148

Baia Sprie, 1951-1952

De Sfintele Pasti

In zilele acelea, printre numerosii prizonieri de constiinta din lagarul de exterminare de la Baia Sprie, se numara si preotul aradean Teodor Bej care, posedand o memorie de exceptie, cunostea pe de rost tot tipicul religios pascal.

Acelasi preacucernic parinte a cerut altor trei preoti de acolo sa i se asocieze in actiunea de oficiere a slujbei Sfintei Invieri. Mai precis, cei trei alesi erau chemati sa bata in teava cu aer comprimat, la ora 12 noaptea, semnalizand pe aceasta cale, incetarea lucrului. Zis si facut. Auzind semnalul acustic al clipei, robii pun capat lucrului si se indreapta spre locurile dinainte stabilite. Incepe apoi un impresionat serviciu divin la orizontul XII, unde puteam dispune de un spatiu mai mare, cat o catedrala de mare, excavat in abataj. Toni Vasilescu, politistul, muzicianul, dar si ”turnatorul”, a facut din niste sfredele de otel suedez de diferite lungimi o orga de clopote, pe care o atingea cu un alt sfredel, scotand niste sunete de clopot de tonalitati diferite. Era ceva din cer. Singurul neinformat era Gica Petrescu, Continuă lectura

Gânduri duhovniceşti despre Paşti şi Inviere

Părintele Gheorghe Calciu, 24 aprilie 2006

Sfintele Paşti, când prăznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simtim la Naşterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peşteră spirituală în care pruncul Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi în faţa minunii prin care Dumnezeu Cel neîncăput, Cel fără de început, Cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, şi pământul se mărgineşte pe sine într’un prunc micuţ şi fragil, culcat într’o iesle, încălzit numai de prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif logodnicul.

Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fată de Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispăşire şi prin faptul vă L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul şi statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost şi noi printre printre aceia – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferinţă şi prin iertare.

Oamenii sunt mai liniştiţi de Invierea Domnului, mai interiorizaţi. Invierea aduce o bucurie mai liniştită, nu trebuie să alergăm aşa cum încercam de Crăciun să ajungem la Peştera Naşterii. Dumnezeu Omul este în noi, în suferinţa noastră, în pocăinţa noastră, în purificarea noastră prin post şi prin reconvertire. Slujbele frecvente şi mai lungi, durerea inimii noastre pentru păcatele săvârşite, deniile şi privegherile ne înalţă treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai râvnitor către pocăinţă şi mai sârguincios spre rugăciune.

Când eram copil posteam cu osârdie, desi nu era uşor pentru noi copii, dar înge

rul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară şi de smântâna atrăgătoare. Si chiar dacă mai greşeam, ştiam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenţia părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greş. De altfel, părintele ştia toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul şi cu îngerii noştri păzitori era foarte strânsă şi nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.

La înjumătăţirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. şi ne punea să numărăm ouăle. In anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna într’un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Invierea.

Pe urmă erau spovedaniile. Părintele împărţise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediţi mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa şi cu învăţătorul, flăcăii şi fetele care urmau la mijlocul postului şi bătrânii care veneau la urmă. Aşa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtişag, părintele te şi întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»

Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Părintele ne anunţa în biserică: «Cei care veniţi la spovadă să ştiţî că asta înseamnă că aduceţî un dar pe altarul unde se va săvârşi jertfirea lui Iisus şi acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curăţiţi de păcate. Să nu veniţî la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurăţenii şi, mai ales, împăcaţi-vă cu vrăjmaşii voştri. Stiţi că eu cunosc certurile dintre voi şi când vă voi spovedi şi voi întreba daca

te-ai impăcat cu cutare, ce-mi vei răspunde. Ia ascultaţi ce zice Mântuitorul! Si părintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învăţător: «Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasa-ţi darul acolo, înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şî numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul tău.(Mt. 5: 23-24). Copiii mei, să nu aduceţi la altarul Domnului un suflet împuţit de ură şî de vrăjmăsie, că vrăjmas îi vei fi lui Hristos.

Asa că, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, toţi, mari şi mici, ne ceream iertare de la părinţi, de la bunici, între noi, de la vecini şi de la vrăjmaşi, se înţelege. Că pe urmă venea rândul vrăjmaşului şi ne-ar fi spus ca nu am venit să ne luăm «iertăciune» de la el.

Duminica împărtăşirii însă era cea mai mişcătoare. Inainte de a pleca de acasă la biserică spălaţi curat îmbrăcaţi mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima sdrobită de părere de rău: «Iartă-mă, Mamă!, Iartă-mă, tată, sau bunicule, bunică !» Ei răspundeau: «Domnul să te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul să te ierte! Si iar noi: Si de-al treilea. Ei : Domnul să te ierte. Ei ne sărutau pe creştetul capului şi noi le sărutam mâna şî apoi plecam la împărtăşit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, bătrân, repetam acest înălţător ritual. Când intram în biserica, parcă pluteam în aer de bucurie ascunsă şi de curăţenie sufletească.

Ne întorceam de la spovedanie mai uşori, pe de o parte, fiindcă părintele ne uşurase spovedania şi, pe de alta, pentru că scăpasem de o spaimă, de spaima faptei savârşite şi nemărturisite. Asta era încă o minune care ţinea de Paşti.

In Săptămâna Mare era denie în fiecare seară. Dar cele mai tulburătoare seri erau cea de Joi şi cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Inşiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana şi Caiafa – judecata la Pilat, oare cine şi-ar putea reţine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind ne supăram pe Iudeii care strigau, la toate întrebările lui Pilat: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» In noaptea de Joi, flăcăii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepădase Apostolul Petru de Hristos.

Vinerea era Prohodul Mântuitorului. Părintele şi cu învăţătorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de şcoală primară. Invăţătorul alegea cei mai buni corişti şi timp de o lună de zile, după orele de clasă, făcea repetiţie cu noi. Numai în Săptămâna Mare făceam repetiţia în biserică, spre a ne mai uşura emoţia pe care toţi avem în seara prohodului. A doua grupă era cea a fetelor mari, a treia, cea a flăcăilor. In biserica noastră mai era o grupă: cea a Ruşilor. In sat erau încă trei biserici creştine, în afară de cea românească, şi o geamie. Era Biserica bespopoveţilor (rusă fără popă), cea a popoveţilor (cu popă) şi cea a duhoborţilor, care nu credeau în Sfântul Duh şi făceau cruce numai cu două degete. Ruşii ortodocşi nu aveau biserica lor de limbă rusă. Părintele îi poftea sa vină la biserica noastră, să cânte la Prohod ca o echipă separată, în limba rusă şi, în Noaptea Invierii, să cânte «Hristos a înviat din morţi. »Cu simţul lor muzical, Ruşii făceau o echipă foarte bună, spre invidia noastră. In special o tânără – Stefana lui moş Lovin – avea o voce atât de frumoasă, încât nimeni nu o invidia: toţi o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toţi cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, nimeni nu vorbea, toţi eram pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.

In Noaptea Invierii, părinţii ne sculau din somn aproape de miezul nopţii. Deşi de cu seară îi rugam pe părinţi să nu ne lase să dormim, ci să ne scoale cu zorul, deşteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca să ne sperie somnul, mama avea lângă patul nostru un lighian şi o cană mare de apă foarte rece, pe fundul căreia tremurau în undele apei două ouă: unul roşu şi altul alb. Oul roşu simboliza sănătatea trupului şi a sufletului, iar cel alb, curaţenia inimii. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam, în cele din urmă, învioraţi, la biserică. Acolo, aceleaşi grupuri de cântăreţi de la prohod şedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele şi lumânările vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o luminiţă mică, în altar, va străluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea luminiţă, preotul va ieşi pe uşile împărăteşti chemând cu glas mare: Veniţi de luaţi lumină! In biserică se făcea o învălmăşală nesgomotoasă şi echipele de cântăreţi izbucneau într’un triumfător Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

Ieşeam afară, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburătoare: Precum se stinge fumul să se stingă, precum se topeşte ceara de para focului, aşa să piară păcătosii de la faţa Lui, iar drepţii să se veselească. Si după fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! şi Hristos vascresi!

Oamenii aduceau cozonaci, ouă roşii, carne prăjită slănină şi peşte prăjit în coşuri mari şi se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul şi crucea şi o galeată cu apă sfinţita pe care o ducea crâsnicul şi stropea ofrandele cu aghiasma: rodul vinului, al grâului şi al animalelor. In urma lui veneau doi flăcăi cu o cuvertură mare pe care o ţineau de cele patru colţuri şi oamenii aruncau din coşul lor ceea ce pregătiseră pentru preot: ouă roşii, cozonac, peşte, carne, slănină. După terminarea tuturor acestor tradiţii, părintele împărţea din ofrande tuturor celor care lucraseră alături de el, cântăreţului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastră, nu ne uita niciodata şi pe noi copii de şcoală care cântam la prohod şi la Inviere.

In toată Săptămâna Luminată, nimeni nu ieşea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea toţi duceam o viaţă curată, căutând să păstrăm în noi neîntinată bucuria Învierii.

De Duminca Tomei, ne încredinţam şi noi cu Apostolul Toma că Iisus înviase, iar Luni, de Paştele Blajinilor, ne duceam toţi la cimitir. Acolo mamele aşterneau lângă mormintele adormiţilor familiei covoare româneşti frumos colorate, pe care aşezau ouă roşii, cozonac, peşte (nu uitati că trăiam în Deltă Dunării) şi alte bunătăţi. Preotul venea ceva mai târziu să sfinţească ofrandele care erau pentru pomenirea morţilor. Rostea o ectenie la fiecare mormânt. Nu era însoţit decât de cântăreţ şi de noi copii de şcoală. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dădea nouă, copiilor spre marea noastră bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviat pentru morţi, cântat într’o tonalitate minoră.

Fără îndoială că ştiam cine sunt blajinii şi de ce prăznuiam noi acest al doilea Paşte pentru ei. Blajinii erau morţii noştri care locuiau pe lumea cealaltă. Dunărea, ca orice fluviu mare, nu se sfârşea la locul de vărsare. Am văzut şi noi cu ochii noştri cum braţul Sfântul Gheorghe pe malul căruia era aşezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagră, nu se risipea în apa sărată a mării, ci despica apa până departe, rămânând intactă şi albă. Acolo, în mijlocul mării, era o bulboană. Toţi pescarii de pe mare confirmau acest adevăr. Apa Dunării se repezea în bulboană dispărând în adâncul fără fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcă Dunărea trecea ca printr’o poartă în cealaltă lume unde blajinii aşteaptă cu înfrigurare, în fiecare primăvară, o veste de la noi că Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouă roşii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncă, ci se strâng într’un şervet. Cu acest şervet, copiii merg la Dunăre şi aruncă în apă cojile de ouă spunând: Mergeţi în ţara blajinilor şî vestiţi-le că Hristos a înviat! Cojile de ouă fac, până în ţara blajinilor exact o săptâmână şi o zi. Astfel le făceam noi bucuria blajinilor noştri şi, Luni, după Duminica Tomei, ne mai veseleam încă odată cu ei de Invierea Domnului.

Frumoasele vremuri ale copilăriei! Tot satul, tineri, bătrâni şî copii, aveam o inocenţă pe care nimic nu ne-o putea răpi: nici pacatele, nici neînţelegerile dintre oameni, nici răutatea vrăjmaşului. O inocenţă pe care ne-o înnoiam de două ori pe an: la Crăciun şi la Paşti. Biserica era pentru noi scăldătoarea din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare dată când intram în ea, căci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecătoare şi nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toţi ne vindecam şi ne înnoiam sufletul, mintea şi inima.

Cine ne va curăţi pre noi de tulburările în care trăim daca ierarhii noştri sunt neîmpăcaţi între ei? Dacă ierarhii şi teologii Sibiului, în prima săptămână din postul mare, în înfrăţire cu presa anticreştină scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord. Când minciuna şî calomnia era pâinea lor de zi şi de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhicească slujire? Si iarăsi, la înjumătătirea postului, Mitropolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, învăţătorul mulţimilor de Români din toată ţara, afară din mânăstirea pe care o ctitorise pe pâmântul moştenit de la strămoşi şi ridicată cu osteneală duhovnicească şi cu bănuţul văduvei legat cu trei noduri de batistă spre a-l dărui mânăstirii spre zidire şi spre îngrijirea de orfani şi bolnavi?

Fi-vor ei socotiţi drept rugători pentru popor? Ajunge-va cândva rugăciunea lor ca să intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal şi al credincioşilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotriva ierarhilor? Cât despre mascaţii pe care i-au adus la mânăstire acoliţii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, căci iată ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacă cineva dintre voi are o pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se plângă înaintea celor nedrepţi şi nu în faţa celor sfinţi?…O spun spre ruşinea voastră. Oare între voi nu este nici un om înţelept care să judece între frate şî frate? Ci frate cu frate se judecă şi aceasta în faţa necredincişilor? Dar voi înşivă faceţi nedreptate şi aduceţi pagubă; şi aceasta chiar fraţilor… (1 Cor. 6: 1-…8)

Auziţi, preoţi, auziţi ierarhi ! Sfinţii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfinţiţi-vă deci, ca să nu cădeţi sub judecată!

Foto: Daniel Cosereanu, Victor Larie

Scrisoare către un preot tânăr

14 iulie 2003

Hristos a înviat, părinte dragă.

Iartă-mă pentru întârziere. Ca de obicei, de Sf. Paşti sunt multe de făcut, multe de ispăşit şi multe de cărat. Pentru un preot tânăr este mai uşor. Pentru unul bătrân ca mine – 78 ani – nu este deloc uşor. Cum bătrâteţea aduce cu sine şi nişte neputinţe şi dureri, este mai greu pentru categoria mea. Si ca să nu rămân în urmă cu laudele (faţă de frăţia ta), în ciuda opreliştilor vârstei, cred că m’am descurcat bine, slavă Mântuitorului. Numai cu e-mailurile, cu scrisorile şi cu Buletinul Parohiei sunt mereu în urmă.

Aşa că, mă vei ierta, că multă nevoie am de iertare de la oameni şi, mai ales, de la Dumnezeu.

Inţeleg că ai avut nevoie de un fel de confesiune, nu o spovedanie, şi duhovnicul te-a sfătuit să vii la mine. Bine ai facut. In felul acesta nu s’a creat între noi nici un fel de obligaţie preoţească. Te-am citit de două trei ori ca să înţeleg mai bine, ca să văd unde este trufia şi unde este adevărul.

Ai performanţe foarte frumoase, frate părinte, dar îţi lipseşte un lucru: ceva umilinţă. Prea apari desăvârşit în toate şi prea ai în toate dreptate. Nu vorbesc de nişte păcate, acelea le spui duhovnicului (nu eu sunt acela), ci de nişte neputinţe care măcar ţi-au stat în calea perfecţiunii. Eu sunt puţin mai greu de cap, (vorba prietenului meu de închisoare Marcel Petrişor: Am prezenţă de spirit, dar îmi vine târziu). Cu înceata mea judecată, am văzut că numai ceilalţi au greşeli, frăţia ta nu, ceea ce te îndrituieşte să fii mereu un revoltat. Pe urmă, mai ai o slăbiciune (era să spun păcat, dar nu-ţi sunt duhovnic): generalizezi greşit. Mereu vorbeşti de simonismul arhiepiscopiei, de necinstea arhiepiscopiei. Arhiepiscopia este o instituţie, iar dacă cineva o reprezintă, acela este ierarhul. Ceilalţi sunt funcţionari, mai buni sau mai corupţi, dar ei nu reprezintă arhiepiscopia, dupa cum preoţii răi nu reprezintă Ortodoxia, aşa cum argumentează sectanţii.

Mie îmi plac luptătorii pentru dreptate, am fost şi eu printre ei, de cele mai multe ori în coada lor, dar nu am strigat niciodată: Jos episcopul cutare, că nu eu l-am pus acolo, ci Duhul Sfânt şi nu mie îmi va da socoteală, mie care am de dat socoteală pentru atâtea şi atâtea lucruri rele pe care le-am făcut în viaţa mea.

Si ca să nu apar un lăudaros înaintea frăţiei tale, deşi am fost de nenumărate ori, dar nu în cazul de faţă, te rog să citeşti, din cele Sapte Cuvinte către Tineri, Cuvântul Adăugat, scris imediat după Paşti şi pe care nu am reuşit să-l rostesc, căci am fost scos din şcoala şi biserică, ce spuneam despre ierarhie: „Rămânem strans uniţi în jurul ierarhiei şi al ierarhilor noştri, căci o biserică fără ierarhie este ca un organism fără schelet tare.” Aici închei citatul şi ceea ce adaug este de la mine pentru frăţia ta: este adevărat că uneori te dor unele oase ale scheletului şi te dor foarte tare. Unele oase le poţi elimina şi poţi continua să stai vertical. Dar dacă le elimini pe toate, cu siguranţă vei deveni un vierme (ca în Kafka)

Esti un om tare, tânărul meu frate întru preoţie. Teme-te de propria-ţi tărie. In închisoare era un ţăran ardelean, credincios dar dur şi care ne spune din când în când ca un fel de refren: «Eu, fraţilor, numai de tăria mea mă tem, ca sunt un om foarte tare şi asta mă poate duce la prăpădenie.”

Cu iertare, părinte dragă, nu te mânia pe mine. Te rog să-mi mai scrii,

Preot Gh. Calciu

Foto: Victor Larie

Icoana lui Iisus Pantocrator din Biserica Sfanta Sofia

Părintele Gheorghe Calciu, 3 ianuarie 2003

Biserica Sfanta Sofia – Aghia Sophia – cum o numesc Grecii, este una din minunile lumii crestine, o constructia care, in ciuda tehnicilor care au evoluat de atunci pana azi, nu a putut fi echivalata.

Nu incercam sa prezentam aici in mod exhaustiv istoria si tragedia acestei sacre biserici. Dorinta noastra este numai de a construi un cadru istoric, arheologic si de pietate pentru icoana Mantuitorului-Pantocrator, icoana care a stat acoperita de var si de imagini musulmane vreme de 481 de ani, pentru a apare triumfatoare si aproape intacta de sub straturile pagane, binecuvantand universul cu mana dreapta neatinsa de stricaciunea vremii si a vrajmasilor lui Hristos.

Pe locul unde este astazi Haghia Sophia, a fost initial o Biserica foarte mare, construita de imparatul Constantin, in 350, numita Megalo Ekklesia – Biserica cea mare – care a ars complet in 20 Iunie, 404, fiind construita din lemn. Indata, imparatul Teodosie a inceput constructia unei biserici si mai mari, intre 404 si 416. Pe vreme domniei lui Justinian (527-565), acesta biserica masiva si durabila a fost complet distrusa de rebeliunea NIKA (Victoria, Ianuarie, 532), datorita unor nemultumiri populare. Pentru o vreme, tronul lui Justinian este amenintat, dar armata il repune pe imparat si el domneste in pace pana la moarte.

Pe locul bisericii distruse, Justinian incepe constructia unei noi Biserici care fost numita Haghia Sophia, nu in cinstea vreunei sfinte, ci in cinstea Intelepciunii lui Dumnezeu. Grecii Ortodocsi au atribuit trei adjective majore Sfintei Treimi: Intelepciunea divina – Sophia, Pacea divina – Irini si Puterea divina – Dynamis.

Arhitectii acestei minuni a crestinatatii au fost doi celebri constructori anatolieni, Anthemius din Trales si Isidor din Milet. S’au adus cele mai bune materiale din tara si cei mai buni mesteri si vreme de 5 ani, peste 100 de mesteri si 10.000 de muncitori au lucrat la ridicarea bisericii. Construcita are 107 coloane.

In timpul iconoclasmului – lupta impotriva icoanelor – aproape toate mozaicurile si picturile au fost distruse. Dupa biruinta impotriva iconoclasmului si reinstaurarea cultului icoanelor – 843 – s’au refacut frescele si mozaicurile, dar cruciada a patra din 1204 a jefuit biserica de toate podoabele si Haghia Sophia a fost folosita ca biserica principala catolica pentru Cruciati care au distrus cea mai mare parte a valorilor crestine ortodoxe din Rasarit, producand tot atatea pagube cate au produs si paganii musulmani, daca nu cumva chiar mai mult. Abia in 1261, cand latinii au parasit Constantinopolul, biserica a fost redata cultului ortodox si restaurata.

Dupa cucerirea Constantinopolului de catre Sultanul Fatih Mehmet, Biserica a fost restaurata – fusese mult pagubita de razboi si de un cutremur puternic – si transformata in geamie. Sultanul a alocat sume mari pentru restaurare si pentru unele adausuri necesare cultului musulman. Mozaicurile si pictura au fost acoperite cu var si peste el au fost pictate imagini geometrice sau de plante, pentru ca mahomedanismul nu admite imagini umane sau alte fiinte cu suflet. Icoanele si crucile din mozaic si culori au ramas ingropate, aparent, pentru totdeauna sub var si semne pagane. Arabii au socotit ca smulgerea imaginilor sfinte facute din mozaic – de unde si numarul imens de 30 de milioane al bucatelelor de mozaic din aur – ar fi costat enorm, pe cand acoperirea lor cu var si aplicarea panourilor cu imagini vegetale era mult mai ieftina. Acest fapt a conservat vechea iconografie a bisericii. Pagubele aduse picturilor si mozaicurilor au fost minime incat, atunci cand s’a permis punerea lor in evidenta, ele au aparut destul de bine conservate.

Dumnezeu insa a hotarit altfel decat oamenii. Cu venirea lui Ataturk la conducerea Turciei, la inceputul secolului nostru, 1923-1938, ceva se schimba in politica interna a Turciei si acest om, care a avut si cativa ministri neturci, intre care care si pe Nicolae Batzaria – Mos Nae – a declarat Biserica Sf. Sofia muzeu, scotand-o astfel din circuitul cultului mahomedan si redand-o publicului. Sub presiunea ortodocsilor din toata lumea si a regulilor muzeale, treptat-treptat, panourile cu picturi musulmane au fost indepartate, constituind piese de muzeu separate si s’au pus in evidenta vechile picturi, stralucirea de alta data a bisericii, inainte de jaful latinilor si al Arabilor.

Sunt cateva lucruri minunate care trebuie amintite in legatura cu Ahia Sophia:

Istoricii atesta ca, in mometul in care imparatul Justinian a vazut catedrala terminata – dupa zece ani de lucrari – a exclamat: « Slava lui Dumnezeu ca m’a socotit vrednic pentru o astfel de lucrare. O, Solomoane, te-am intrecut ! »

Intr’adevar, arhitectura extraordinara a bisericii, sensul aerului si acustica uluitoare, cele 30 de milioane de bucatele de mozaic de aur cu care au fost lucrate icoanele si toate celelalte elemente decorative, aparenta ca domul interior statea in aer fara a se sprijini pe nimic, taie rasuflarea oricarui credincios.

Cand eram in inchisoare, arhitectul Constantin Joja, cu care am stat in celula, ne spune ca din punctul cel mai inalt al Domului atarna sustinuta de un fir de otel subtire o cruce de aur de cateva sute de kilograme care parea ca plutea in aer. Asa cum domul pare ca pluteste asa si cruce lasa impresia unei plutiri, deoarece, din cauza masivitatii ei si a sensului larg al aerului, aproape ca firul de otel disparea. De altfel, ne spunea Joja, oamenii credeau ca cei doi arhitecti – Isidor din Milet si Antemius din Trales – ar fi reusit sa echilibreze sub domul principal, prin descoperiri divine, balanta unor forte de gravitate si a unor forte de ascensiune, incat crucea nu mai avea greutatea ei reala, ci era cu mult mai usoara, ceea ce a permis sustinerea ei printr’un fir de otel atat de subtire. Poate ca era insa, si in acest caz, o subtilitate tehnica, asa cum a fost si in cazul cupolei principale, unde s’au folosit caramizi goale in interior si facute in insula Rodos dintr’un lut unic, poros si foarte usor.

Constantinopolul a cazut in anul 1453. Tradat de occidentali, imparatul a hotarit sa moara cu toata populatia decat sa predea cetatea de buna voie. Sultanul Mehmet i-a trimis mai multe mesaje prin care ii cerea cedarea, prevenindu-l ca daca cetatea va fi cucerita cu forta, legea musulmana cerea ca vreme de trei zile ostasii sa aiba dreptul de a jefui orasul si de a face orice abuz. Imparatul a refuzat. In cele din urma, portile cetatii au fost sparte, Arabii au navalit in cetate si au inceput s’o jefuiasca. Sultanul cu garda de onoare si generalii sai s’au indreptat spre Sfanta Sofia. O mare parte a populatiei de refugiase in Biserica unde s’a savasit Sfanta Liturghie cerandu-se mila lui Dumnezeu.

Cand usile masive ale Bisericii au cedat si paganii au patruns in sanctuar, preotul slujitor a luat potirul cu sfanta Impartasanie, aparandu-l de profanatori, s’a indreptat spre zid si a disparut in el. Asa spune legenda pioasa si tot aceeasi legenda sfarseste cu profetia ca atunci cand Ahia Sophia va fi redata crestinilor, preotul cu potirul va iesi din zid si va continua Liturghia de acolo de unde paganii au intrerupt-o.

Din usile imparatesti, Mehmet Cuceritorul a anuntat luarea in stapanirea islamului a Sfintei Sofii, in 1453, a celui mai mare edificiu religios crestin din lume, la ora aceea. Istoricii arabi spun ca, inainte de a intra, si-a turnat pamant pe cap, ca semn al umilintei, intr’atat de impresionanta aparea marea biserica tuturor.

Icoana lui Iisus Pantocrator a fost pictata probabil, dupa restaurarea cultului icoanelor in anul 843. Incercarile de a o data aopteaza pentru secolul al XII-lea. In 1453, a fost acoperita cu var, odata cu celelalte icoane si mozaicuri stand acoperita pana in 1935, cand a fost repusa in evidenta prin indepartarea panourilor musulmane care o acoperau. Lucratorii au restaurant cu grija partile care mai puteau fi reparate. Mana stanga a Mantuitorului in care tine Evanghelia Sa este distrusa. Din Evanghelie nu se mai vede decat un sfert; dar mana Lui dreapta, mana care binecuvinteaza este neatinsa si binecuvantarea Sa cade peste toti cei care Il primesc si-L marturisesc pe El ca Dumnezeu si Fiu al lui Dumnezeu si Mantuitor al Lumii

Fie slava si biruinta Lui in veci, Amin !

N.B. Icoana lui Iisus Pantocrator ne-a fost daruita de catre vechiul nostru prieten Vasile Manoliu, din Savanah- Georgia, adusa direct de la Constantinopol, unde a participat la un Congres de Istorie a Medicinii. Datele care au stau la baza articolului nostru ne-au fost furnizate tot de el. Aceasta scurta notita vrea sa exprime multumirea nostra pentru bucuria pe care ne-a facut-o. Din cele 30 de milioane de piese de mozaic presupuse ca fiind folosite pentru intreaga biserica, circa 12 milioane au intrat la icoana lui Iisus Pantocrator.

Foto: Aleksander Wasyluk, Iliana Giannousi

CRĂCIUN, vechi cuvânt

Părintele Gheorghe Calciu, 9 Septembrie 2002

D-l Dr. Săvescu a pus pe internet articolul de mai jos care mi s’a părut foarte interesant. Il public integral. Ceea ce am de adăugat, sau de contrazis, pun în aceasta scurta introducere.

Când eram profesor la seminarul teologic din Bucureşti, l-am avut coleg pe profesorul Gheorghe Muşu, Macedonean, care preda latina şi greaca. Era un om de mare cultură clasică şi era profund preocupat de simbolurile poveştilor populare române şi aromâne, relaţia lor cu semnele vremii, creşterea şi descreşterea zilei şi a nopţii, tradiţii legate de fertilitate, etc. Imi aduc aminte de interpretarea lui cu totul originală a lui STATU-PALMA-BARBA-COT CALARE PE O JUMATATE DE IEPURE SCHIOP, dar nu este locul ei aici.

In perioada aceea, Părintele Ion Ionescu, care era directorul Seminarului, scosese o broşură în care explica originea cuvântului CRACIUN, pornind de la creationem. Eram un confident al profesorului Muşu şi, de aceea, discuta toate aceste probleme numai cu mine (şi altele). Muşu îl combătea cu străşnicie pe părintele Ionescu (numai în faţa mea, nevoind să-l jignească) El susţinea, ceea ce şi eu eram de acord, că, în nici un caz, cuvântul Crăciun nu putea fi de la Creationem, pentru ca Iisus nu era Creatul, ci NASCUTUL. Profesorul susţinea că termenul Crăciun vine din albaneză şi înseamnă un trunchi mare de copac. Conform tradiţiei tracice, acest trunchi mare de copac se ardea în sobă la vremea solstiţiului de iarna, pentru a ajuta soarele care ajungea la cea mai mare slabiciune. Din cercetările lui prin lecturi, aflase că în anumite zone ale Europei occidentale, şi azi se mai ard astfel de trunchiuri. Nu-mi mai amintesc care ţări. El încerca să avanseze idea că bradul german de Crăciun şi-ar trage obârşie din trunchiul despre care vorbea şi că afirmaţiile celor care pretind că au descoperit alte obârşii nu sunt temeinice. Dar încă nu-şi formase o argumentaţie în această privinţă.

După ce am intrat în conflict cu securitatea, l-am mai întâlnit numai o dată pe profesorul Gheorghe Muşu, care avea nişte nemulţumiri pe baza teoriilor lui. I-am propus să-mi dea cele mai importante manuscrise pe care le voi transmite la Europa Liberă. Pentru că se temea să-i apară numele direct, i-am propus să folosească un pseudonim. A fost de acord.

Intre timp, am fost arestat, Profesorul a murit cine ştie când – era mult mai în vârstă ca mine şi mă întreb: Cine deţine toate manuscrisele profesorulu Gheorghe Muşu, această adevărată comoară? Le-a publicat cineva punându-şi numele lui? Le-a publicat sub numele lui Muşu? Sau au pierit prin iconoclasmul sălbatic al securităţii sau prin nepăsarea rudelor?

Nu este uşor azi să cauţi a afla originea acestui cuvant, Crăciun, când anii au trecut cu miile şi nu prea mulţi au fost aceea să se intereseze de el. Crăciun, vechi cuvânt dacic, negăsit la alte popoare, cu înţeles de Creatul, cuvânt care, teoretic, doctrinal, a fost înlocuit de Născutul-Iisus Hristos, continuă să dea dureri de cap multora.
Nicolae Iorga observa corect că la sărbătoarea Crăciunului ” se zice şi a Născutului” ( Noel, de Natale)-
(
Istoria Românilor, vol.II. p. 91). In vesiunea franceză însă raportează originea numelui Crăciun „a un ancien dieu, comme pour les Anglais le nom yule” (Histoire des Roumains et la romanete orientale, p. 113). Pericle Papahagi susţine şi el că, iniţial, Crăciunul ar fi fost sărbătoare păgână. N.A.Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc ( 1963, p.36 ), înregistrează cuvântul Crăciun ca substantiv, personificat în folclor: Moş Crăciun. Adrian Bucurescu, în Dacia
secretă, p.32. ne spune că, Crăciun provine de la „evenimentul miraculos petrecut cu peste 27 de veacuri în urmă, numit de Traci BELA-GINES ‘Naşterea Curată’, de unde vine şi numele de Bărăgan, tarâmul unde s’a petrecut acest fapt divin; şi de la KARTUM: Născuţi, Naşterea cât şi CHER-SONES – Fiii Cerului'”.
Cel care, după anul 325 d. Hr. promovează sărbătoarea Creatorului-Craciunului a fost Arie cu adepţii săi, exilat la Dunăre. A fost o sărbătoare adoptată trecător de Goţi (mulţi consideră azi că Goţi vs. Geţi înseamnă, de fapt, acelaşi popor), în frunte cu Ulfila ( vezi biblia acestuia ).
„Rezistenta ultimă a arianismului, ne spune cercetătorul istoric, preotul Dumitru Bălaşa, a fost lângă Milcof, în cetatea Crăciuna, a cărei primă fundaţie se pare a fi anterioară anului 500. După arianism, învăţătura creştină a fost adusă de Crăciun ( Hristos), care, fiind creat din veac, a ajuns în mitologia românească Bătrânul Crăciun, Moş Crăciun, Sfântul Crăciun.»
Ciudat este faptul că, până în secolul IV, chiar şi iconografia creştină Il înfăţişa pe Iisus cu chip batrân, urît, după cuvintele profetice: N’avea nici chip, nici frumuseţe. Mai târziu este înfăţişat ca un om de o rară frumuseţe, pe temeiul psalmului 44, 3: împodobit cu frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor”( Pr.
Victor Aga, Dicţionar enciclopedic, Timişoara
1935, p.80). *
In folclorul poporului nostru, se păstrează vechi imagini ale lui Moş Crăciun; el este un Moş şi nu un tânăr aşa cum îl găsim şi în colindul din Tecuci, discutat şi de preotul D. Bălaşa :
„Moş Crăciun
Cel mai batrân
Să-l scăldam, să-l îmbăim,
Cu vesmânt să-l primenim.”

Numai în limba noastră dacică cuvântul care celebrează acestă sărbătoare, Crăciunul, are toate cele trei genuri dovedindu-şi vechimea milenară: Crăciun-masculin, Crăciuna-feminin, Crăciun-ambigen. In colindele de Crăciun găsim tot felul de surprize:
„Pe luncile Soarelui,
Flori vieţuitoare de măr
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile-s dalbe”

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al primăverii.( vezi si
Noi nu suntem urmaşii Romei, p.118-119). Dar să mai vedem un colind, (găsit la Al. Strachina, Tara inainte de toate, p. 91, Ed.Tara Noastra, Buc.1994) :
„Căluţul lui negru pintenog,
Luciu ca un corb,
Pă chivăra lui tăiată în săgeată,
Pe ochi cam plecată
Ba suliţa lui
Duratul de vară
Fulgerul de seară”

Oare din ce îndepărtate, milenare, memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun? Anotimpul iarna lipseşte din nou,dar se aminteşte de vară şi de ” fulgerul de seară”, simbol al zeului Gebeleizis. In multe colinde de Crăciun, alături de Soarele personificat, apare şi sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului întors de la vânătoare o cheamă Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la Daci era sărbătorit primăvara, la vremea renaşterii naturii şi a infloririi: „florilor dalbe de măr”. Dacii nu puteau să-şi părăsească aceste cântece aşa ca le-au transferat în timp sub forma de colinde şi le cântăm şi noi azi, uneori uitând că este iarna.
In anul 343, se ţine un sinod la Sardica ( Sofia) şi în 351, altul la Sirmium care condamnă arianismul. La Sardica s’a votat pentru Sărbătoarea Născutului şi deci, împotriva Sărbătorii Creatului, cuvântul Crăciun ne mai fiind unul potrivit. Să nu uităm că încă de la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s’a stabilit, între altele, şi articole privitoare la Iisus Hristos, în consensul celor 318 părinţi: „Si într’unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut……..născut, nu făcut..”

In Pravila ritorului Lucaci, 1581 (Buc.,1971, p. 161-162) citim că „Fiul e născut din Tatăl, însă nefăcut”. In Evanghelia învăţătoare, tipărită la Govora, în anul 1642, la p.34-35, în cuvântul Invăţături la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, se aminteşte de sărbătoarea Născutului. Mult mai clar aflăm din Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Buc.,1938, p.146, unde se spune: „Se numeşte prim născut şi nu prim creat, căci creaţia nu este din fiinţa Tatălui, ci doar a fost adusă de la neexistenţă, prin voinţa Lui.” Interesant este că la Spanioli, chiar dacă cuvântul Crăciun (Creatul) nu există, găsim cuvântul creacion, creare, fără a indica însă o sărbătoare religioasă. In final, cred că trebuie să-i mulţumim Bisericii Ortodoxe Române, care, chiar dacă nu a aprobat oficial termenul Crăciun, nici nu l-a condamnat şi astfel el a supravieţuit aproape două milenii, nu numai în graiul poporului, ci şi chiar al clerului nostru, pentru a desemna una dintre cele mai frumoase sărbători creştine, specifice nouă, Daco-Românilor, Crăciunul.