Ziua Invierii

26 Aprilie 2008 § 3 comentarii

Părintele Gheorghe Calciu, 25 aprilie 2003

In aceasta zi a bucuriei supreme – Ziua Invierii – cand Hristos S’a ridicat din mormant ca un Atotputernic, sdrobind puterile iadului si slobozind pe cei legati acolo din veac, moartea a fost doborita, viata a fost propovăduită si mantuireea noastra s’a implinit.

Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta?

Uram tuturor celor la care acest mesaj ajunge, familiilor lor, prietenilor si chiar dusmanilor, sa se bucure impreuna cu noi de Invierea Domnului, un Paste duhovnicesc, un Paste fericit, o sporire a credintei, a iubirii si a pacii, in aceasta lume a conflictelor neintrerupte si a mortii napraznice ale atator oameni nevinovati.

Sa ne iubim unii pe altii acum cand ura invadeaza pamantul!

Sa spunem «Frate» tuturor celor care ne inconjoara, in aceasta vreme in care fratii se urasc si familiile se destrama !

Sa aducem pacea lui Dumnezeu intre oamenii care se razboiesc intre ei, iar omul este lup pentru om!

Sa respectam viata, acum cand mamele isi ucid pruncii in culcusul cald al pantecului roditor, iar fatul nici macar nu poate striga: «Mama, ma doare»!

Sa aducem dreptate intr’o lume strambata de vicii si cinstea intr’o lume in care a fi cinstit este aproape ceva rusinos.!

Aceasta este misiunea si tragicul destin al crestinului in lume: Sa fie urmasul lui Hristos Cel Rastignit si Inviat.

Hristos a inviat, fratii nostri!

Sa rasune strigatul nostru peste lumea intreaga, in cer si pe pamant.

Adevarat a inviat!

Foto: Biserica Manastirii Radu Voda, a treia zi de Pasti, 2007

Postare pastrata in primul rand cu ajutorul optiunii WordPress: Sticky post.

Hristos a Inviat!

26 Aprilie 2008 § 3 comentarii

Părintele Gheorghe Calciu, 4 mai 2002

In noaptea aceasta Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întru totul asemenea Lui, învie din mormânt biruind moartea.

Praznuirea ÎNVIERII Domnului nu este o rememorare, nu este un simbol al nici unei legende pagâne. Ea este simplu si real, INVIEREA.

Iisus invie mereu. El se naste mereu, propovădueste printre oameni, sufera patimirile mortii si Invie. MEREU.

In plan mistic, in plan divin, nu exista timp, nici succesiune, nici aniversari, ci numai realitati eterne.

Hristos a inviat, fiind parga invierii noastre!

O legenda veche crestina, nacuta in cercurile de Evrei convertiti, spune ca, dincolo de Caiafa, arhiereul anului mortii lui Iisus, statea Anna, socrul marelui arhiereu; dar dincolo de ei amandoi statea un mare rabin, cunoscator al legii, care-l ura pe Iisus de moartea si care a determinat arestarea, judecarea si moartea Domnului. Acest era Rabi Tarfon.

Rabi Trafon biruise. Marele impostor – Iisus, Cel care se chema pe Sineşi Fiul lui Dumnezeu – fusese dat mortii ca ultimul dintre talhari. Minciuna lui fusese dovedita.

In noaptea Invierii Sale, Iisus, spune istorioara pioasa, s’a aratat lui Rabi Tarfon. Acesta descifra niste manuscrise vechi, despre venirea lui Mesia.

Iisus a intrat prin usile incuiate si a stat inaintea lui si i-a vorbit:

Rabi, de acum si pana la sfarsitul veacurilor, noaptea aceasta va fi praznuita ca o noapte a biruintei vietii asupra mortii. Ridica-te, Rabi, spune lumii ca ai vazut pe Cel Inviat! Propovaduieste Invierea.

Rabi Tarfon s’a ridicat. Era obisnuit cu tot felul de aratari, duhurile nu-l puteau inspaimanta.

S’a apropiat de Iisus si a ridicat mana sa-l loveasca peste obraz.

SI S’A USCAT MANA LUI RABI TARFON CHIAR IN CLIPA ACEEA!

In toate actele anticrestine sta Rabi Tarfon. In ucideri, in defaimarea crestinismului, in lasitatea celor care nu apara pe Iisus, in desfranarea fizica si spirituala propovaduita cu putere de profetii “drepturilor umane”, in bombardarea Bisericii Nasterii Domnului din Betleem, in orice actiune de aceasta natura, exista un Rabi Tarfon care încearcå sa loveasca obrazul lui Iisus.

In pacatele noastre, in necredinta noastra, in cesiunile facute lumii acesteia pierdute, in desfraul idolilor, sta Rabi Tarfon.

Iubitilor, nu ridicati mana inimii voastre sa loviti obrazul lui Hristos. Nu numai bratul inimii, ci toata inima voastra se va usca.

HRISTOS A INVIAT!

Foto: Dan Zichil, Invierea Domnului – fresca

Gânduri duhovniceşti despre Paşti şi Inviere

25 Aprilie 2008 § 5 comentarii

Părintele Gheorghe Calciu, 24 aprilie 2006

Sfintele Paşti, când prăznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simtim la Naşterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peşteră spirituală în care pruncul Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi în faţa minunii prin care Dumnezeu Cel neîncăput, Cel fără de început, Cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, şi pământul se mărgineşte pe sine într’un prunc micuţ şi fragil, culcat într’o iesle, încălzit numai de prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif logodnicul.

Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fată de Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispăşire şi prin faptul vă L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul şi statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost şi noi printre printre aceia – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferinţă şi prin iertare.

Oamenii sunt mai liniştiţi de Invierea Domnului, mai interiorizaţi. Invierea aduce o bucurie mai liniştită, nu trebuie să alergăm aşa cum încercam de Crăciun să ajungem la Peştera Naşterii. Dumnezeu Omul este în noi, în suferinţa noastră, în pocăinţa noastră, în purificarea noastră prin post şi prin reconvertire. Slujbele frecvente şi mai lungi, durerea inimii noastre pentru păcatele săvârşite, deniile şi privegherile ne înalţă treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai râvnitor către pocăinţă şi mai sârguincios spre rugăciune.

Când eram copil posteam cu osârdie, desi nu era uşor pentru noi copii, dar înge

rul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară şi de smântâna atrăgătoare. Si chiar dacă mai greşeam, ştiam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenţia părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greş. De altfel, părintele ştia toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul şi cu îngerii noştri păzitori era foarte strânsă şi nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.

La înjumătăţirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. şi ne punea să numărăm ouăle. In anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna într’un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Invierea.

Pe urmă erau spovedaniile. Părintele împărţise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediţi mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa şi cu învăţătorul, flăcăii şi fetele care urmau la mijlocul postului şi bătrânii care veneau la urmă. Aşa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtişag, părintele te şi întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»

Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Părintele ne anunţa în biserică: «Cei care veniţi la spovadă să ştiţî că asta înseamnă că aduceţî un dar pe altarul unde se va săvârşi jertfirea lui Iisus şi acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curăţiţi de păcate. Să nu veniţî la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurăţenii şi, mai ales, împăcaţi-vă cu vrăjmaşii voştri. Stiţi că eu cunosc certurile dintre voi şi când vă voi spovedi şi voi întreba daca

te-ai impăcat cu cutare, ce-mi vei răspunde. Ia ascultaţi ce zice Mântuitorul! Si părintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învăţător: «Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasa-ţi darul acolo, înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şî numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul tău.(Mt. 5: 23-24). Copiii mei, să nu aduceţi la altarul Domnului un suflet împuţit de ură şî de vrăjmăsie, că vrăjmas îi vei fi lui Hristos.

Asa că, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, toţi, mari şi mici, ne ceream iertare de la părinţi, de la bunici, între noi, de la vecini şi de la vrăjmaşi, se înţelege. Că pe urmă venea rândul vrăjmaşului şi ne-ar fi spus ca nu am venit să ne luăm «iertăciune» de la el.

Duminica împărtăşirii însă era cea mai mişcătoare. Inainte de a pleca de acasă la biserică spălaţi curat îmbrăcaţi mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima sdrobită de părere de rău: «Iartă-mă, Mamă!, Iartă-mă, tată, sau bunicule, bunică !» Ei răspundeau: «Domnul să te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul să te ierte! Si iar noi: Si de-al treilea. Ei : Domnul să te ierte. Ei ne sărutau pe creştetul capului şi noi le sărutam mâna şî apoi plecam la împărtăşit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, bătrân, repetam acest înălţător ritual. Când intram în biserica, parcă pluteam în aer de bucurie ascunsă şi de curăţenie sufletească.

Ne întorceam de la spovedanie mai uşori, pe de o parte, fiindcă părintele ne uşurase spovedania şi, pe de alta, pentru că scăpasem de o spaimă, de spaima faptei savârşite şi nemărturisite. Asta era încă o minune care ţinea de Paşti.

In Săptămâna Mare era denie în fiecare seară. Dar cele mai tulburătoare seri erau cea de Joi şi cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Inşiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana şi Caiafa – judecata la Pilat, oare cine şi-ar putea reţine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind ne supăram pe Iudeii care strigau, la toate întrebările lui Pilat: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» In noaptea de Joi, flăcăii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepădase Apostolul Petru de Hristos.

Vinerea era Prohodul Mântuitorului. Părintele şi cu învăţătorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de şcoală primară. Invăţătorul alegea cei mai buni corişti şi timp de o lună de zile, după orele de clasă, făcea repetiţie cu noi. Numai în Săptămâna Mare făceam repetiţia în biserică, spre a ne mai uşura emoţia pe care toţi avem în seara prohodului. A doua grupă era cea a fetelor mari, a treia, cea a flăcăilor. In biserica noastră mai era o grupă: cea a Ruşilor. In sat erau încă trei biserici creştine, în afară de cea românească, şi o geamie. Era Biserica bespopoveţilor (rusă fără popă), cea a popoveţilor (cu popă) şi cea a duhoborţilor, care nu credeau în Sfântul Duh şi făceau cruce numai cu două degete. Ruşii ortodocşi nu aveau biserica lor de limbă rusă. Părintele îi poftea sa vină la biserica noastră, să cânte la Prohod ca o echipă separată, în limba rusă şi, în Noaptea Invierii, să cânte «Hristos a înviat din morţi. »Cu simţul lor muzical, Ruşii făceau o echipă foarte bună, spre invidia noastră. In special o tânără – Stefana lui moş Lovin – avea o voce atât de frumoasă, încât nimeni nu o invidia: toţi o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toţi cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, nimeni nu vorbea, toţi eram pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.

In Noaptea Invierii, părinţii ne sculau din somn aproape de miezul nopţii. Deşi de cu seară îi rugam pe părinţi să nu ne lase să dormim, ci să ne scoale cu zorul, deşteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca să ne sperie somnul, mama avea lângă patul nostru un lighian şi o cană mare de apă foarte rece, pe fundul căreia tremurau în undele apei două ouă: unul roşu şi altul alb. Oul roşu simboliza sănătatea trupului şi a sufletului, iar cel alb, curaţenia inimii. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam, în cele din urmă, învioraţi, la biserică. Acolo, aceleaşi grupuri de cântăreţi de la prohod şedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele şi lumânările vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o luminiţă mică, în altar, va străluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea luminiţă, preotul va ieşi pe uşile împărăteşti chemând cu glas mare: Veniţi de luaţi lumină! In biserică se făcea o învălmăşală nesgomotoasă şi echipele de cântăreţi izbucneau într’un triumfător Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

Ieşeam afară, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburătoare: Precum se stinge fumul să se stingă, precum se topeşte ceara de para focului, aşa să piară păcătosii de la faţa Lui, iar drepţii să se veselească. Si după fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! şi Hristos vascresi!

Oamenii aduceau cozonaci, ouă roşii, carne prăjită slănină şi peşte prăjit în coşuri mari şi se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul şi crucea şi o galeată cu apă sfinţita pe care o ducea crâsnicul şi stropea ofrandele cu aghiasma: rodul vinului, al grâului şi al animalelor. In urma lui veneau doi flăcăi cu o cuvertură mare pe care o ţineau de cele patru colţuri şi oamenii aruncau din coşul lor ceea ce pregătiseră pentru preot: ouă roşii, cozonac, peşte, carne, slănină. După terminarea tuturor acestor tradiţii, părintele împărţea din ofrande tuturor celor care lucraseră alături de el, cântăreţului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastră, nu ne uita niciodata şi pe noi copii de şcoală care cântam la prohod şi la Inviere.

In toată Săptămâna Luminată, nimeni nu ieşea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea toţi duceam o viaţă curată, căutând să păstrăm în noi neîntinată bucuria Învierii.

De Duminca Tomei, ne încredinţam şi noi cu Apostolul Toma că Iisus înviase, iar Luni, de Paştele Blajinilor, ne duceam toţi la cimitir. Acolo mamele aşterneau lângă mormintele adormiţilor familiei covoare româneşti frumos colorate, pe care aşezau ouă roşii, cozonac, peşte (nu uitati că trăiam în Deltă Dunării) şi alte bunătăţi. Preotul venea ceva mai târziu să sfinţească ofrandele care erau pentru pomenirea morţilor. Rostea o ectenie la fiecare mormânt. Nu era însoţit decât de cântăreţ şi de noi copii de şcoală. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dădea nouă, copiilor spre marea noastră bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviat pentru morţi, cântat într’o tonalitate minoră.

Fără îndoială că ştiam cine sunt blajinii şi de ce prăznuiam noi acest al doilea Paşte pentru ei. Blajinii erau morţii noştri care locuiau pe lumea cealaltă. Dunărea, ca orice fluviu mare, nu se sfârşea la locul de vărsare. Am văzut şi noi cu ochii noştri cum braţul Sfântul Gheorghe pe malul căruia era aşezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagră, nu se risipea în apa sărată a mării, ci despica apa până departe, rămânând intactă şi albă. Acolo, în mijlocul mării, era o bulboană. Toţi pescarii de pe mare confirmau acest adevăr. Apa Dunării se repezea în bulboană dispărând în adâncul fără fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcă Dunărea trecea ca printr’o poartă în cealaltă lume unde blajinii aşteaptă cu înfrigurare, în fiecare primăvară, o veste de la noi că Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouă roşii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncă, ci se strâng într’un şervet. Cu acest şervet, copiii merg la Dunăre şi aruncă în apă cojile de ouă spunând: Mergeţi în ţara blajinilor şî vestiţi-le că Hristos a înviat! Cojile de ouă fac, până în ţara blajinilor exact o săptâmână şi o zi. Astfel le făceam noi bucuria blajinilor noştri şi, Luni, după Duminica Tomei, ne mai veseleam încă odată cu ei de Invierea Domnului.

Frumoasele vremuri ale copilăriei! Tot satul, tineri, bătrâni şî copii, aveam o inocenţă pe care nimic nu ne-o putea răpi: nici pacatele, nici neînţelegerile dintre oameni, nici răutatea vrăjmaşului. O inocenţă pe care ne-o înnoiam de două ori pe an: la Crăciun şi la Paşti. Biserica era pentru noi scăldătoarea din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare dată când intram în ea, căci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecătoare şi nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toţi ne vindecam şi ne înnoiam sufletul, mintea şi inima.

Cine ne va curăţi pre noi de tulburările în care trăim daca ierarhii noştri sunt neîmpăcaţi între ei? Dacă ierarhii şi teologii Sibiului, în prima săptămână din postul mare, în înfrăţire cu presa anticreştină scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord. Când minciuna şî calomnia era pâinea lor de zi şi de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhicească slujire? Si iarăsi, la înjumătătirea postului, Mitropolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, învăţătorul mulţimilor de Români din toată ţara, afară din mânăstirea pe care o ctitorise pe pâmântul moştenit de la strămoşi şi ridicată cu osteneală duhovnicească şi cu bănuţul văduvei legat cu trei noduri de batistă spre a-l dărui mânăstirii spre zidire şi spre îngrijirea de orfani şi bolnavi?

Fi-vor ei socotiţi drept rugători pentru popor? Ajunge-va cândva rugăciunea lor ca să intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal şi al credincioşilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotriva ierarhilor? Cât despre mascaţii pe care i-au adus la mânăstire acoliţii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, căci iată ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacă cineva dintre voi are o pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se plângă înaintea celor nedrepţi şi nu în faţa celor sfinţi?…O spun spre ruşinea voastră. Oare între voi nu este nici un om înţelept care să judece între frate şî frate? Ci frate cu frate se judecă şi aceasta în faţa necredincişilor? Dar voi înşivă faceţi nedreptate şi aduceţi pagubă; şi aceasta chiar fraţilor… (1 Cor. 6: 1-…8)

Auziţi, preoţi, auziţi ierarhi ! Sfinţii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfinţiţi-vă deci, ca să nu cădeţi sub judecată!

Foto: Daniel Cosereanu, Victor Larie

Scrisoare către un preot tânăr

19 Aprilie 2008 § 2 comentarii

14 iulie 2003

Hristos a înviat, părinte dragă.

Iartă-mă pentru întârziere. Ca de obicei, de Sf. Paşti sunt multe de făcut, multe de ispăşit şi multe de cărat. Pentru un preot tânăr este mai uşor. Pentru unul bătrân ca mine – 78 ani – nu este deloc uşor. Cum bătrâteţea aduce cu sine şi nişte neputinţe şi dureri, este mai greu pentru categoria mea. Si ca să nu rămân în urmă cu laudele (faţă de frăţia ta), în ciuda opreliştilor vârstei, cred că m’am descurcat bine, slavă Mântuitorului. Numai cu e-mailurile, cu scrisorile şi cu Buletinul Parohiei sunt mereu în urmă.

Aşa că, mă vei ierta, că multă nevoie am de iertare de la oameni şi, mai ales, de la Dumnezeu.

Inţeleg că ai avut nevoie de un fel de confesiune, nu o spovedanie, şi duhovnicul te-a sfătuit să vii la mine. Bine ai facut. In felul acesta nu s’a creat între noi nici un fel de obligaţie preoţească. Te-am citit de două trei ori ca să înţeleg mai bine, ca să văd unde este trufia şi unde este adevărul.

Ai performanţe foarte frumoase, frate părinte, dar îţi lipseşte un lucru: ceva umilinţă. Prea apari desăvârşit în toate şi prea ai în toate dreptate. Nu vorbesc de nişte păcate, acelea le spui duhovnicului (nu eu sunt acela), ci de nişte neputinţe care măcar ţi-au stat în calea perfecţiunii. Eu sunt puţin mai greu de cap, (vorba prietenului meu de închisoare Marcel Petrişor: Am prezenţă de spirit, dar îmi vine târziu). Cu înceata mea judecată, am văzut că numai ceilalţi au greşeli, frăţia ta nu, ceea ce te îndrituieşte să fii mereu un revoltat. Pe urmă, mai ai o slăbiciune (era să spun păcat, dar nu-ţi sunt duhovnic): generalizezi greşit. Mereu vorbeşti de simonismul arhiepiscopiei, de necinstea arhiepiscopiei. Arhiepiscopia este o instituţie, iar dacă cineva o reprezintă, acela este ierarhul. Ceilalţi sunt funcţionari, mai buni sau mai

corupţi, dar ei nu reprezintă arhiepiscopia, dupa cum preoţii răi nu reprezintă Ortodoxia, aşa cum argumentează sectanţii.

Mie îmi plac luptătorii pentru dreptate, am fost şi eu printre ei, de cele mai multe ori în coada lor, dar nu am strigat niciodată: Jos episcopul cutare, că nu eu l-am pus acolo, ci Duhul Sfânt şi nu mie îmi va da socoteală, mie care am de dat socoteală pentru atâtea şi atâtea lucruri rele pe care le-am făcut în viaţa mea.

Si ca să nu apar un lăudaros înaintea frăţiei tale, deşi am fost de nenumărate ori, dar nu în cazul de faţă, te rog să citeşti, din cele Sapte Cuvinte către Tineri, Cuvântul Adăugat, scris imediat după Paşti şi pe care nu am reuşit să-l rostesc, căci am fost scos din şcoala şi biserică, ce spuneam despre ierarhie: „Rămânem strans uniţi în jurul ierarhiei şi al ierarhilor noştri, căci o biserică fără ierarhie este ca un organism fără schelet tare.” Aici închei citatul şi ceea ce adaug este de la mine pentru frăţia ta: este adevărat că uneori te dor unele oase ale scheletului şi te dor foarte tare. Unele oase le poţi elimina şi poţi continua să stai vertical. Dar dacă le elimini pe toate, cu siguranţă vei deveni un vierme (ca în Kafka)

Esti un om tare, tânărul meu frate întru preoţie. Teme-te de propria-ţi tărie. In închisoare era un ţăran ardelean, credincios dar dur şi care ne spune din când în când ca un fel de refren: «Eu, fraţilor, numai de tăria mea mă tem, ca sunt un om foarte tare şi asta mă poate duce la prăpădenie.”

Cu iertare, părinte dragă, nu te mânia pe mine. Te rog să-mi mai scrii,

Preot Gh. Calciu

Foto: Victor Larie

Icoana lui Iisus Pantocrator din Biserica Sfanta Sofia

19 Aprilie 2008 § 4 comentarii

Părintele Gheorghe Calciu, 3 ianuarie 2003

Biserica Sfanta Sofia – Aghia Sophia – cum o numesc Grecii, este una din minunile lumii crestine, o constructia care, in ciuda tehnicilor care au evoluat de atunci pana azi, nu a putut fi echivalata.

Nu incercam sa prezentam aici in mod exhaustiv istoria si tragedia acestei sacre biserici. Dorinta noastra este numai de a construi un cadru istoric, arheologic si de pietate pentru icoana Mantuitorului-Pantocrator, icoana care a stat acoperita de var si de imagini musulmane vreme de 481 de ani, pentru a apare triumfatoare si aproape intacta de sub straturile pagane, binecuvantand universul cu mana dreapta neatinsa de stricaciunea vremii si a vrajmasilor lui Hristos.

Pe locul unde este astazi Haghia Sophia, a fost initial o Biserica foarte mare, construita de imparatul Constantin, in 350, numita Megalo Ekklesia – Biserica cea mare – care a ars complet in 20 Iunie, 404, fiind construita din lemn. Indata, imparatul Teodosie a inceput constructia unei biserici si mai mari, intre 404 si 416. Pe vreme domniei lui Justinian (527-565), acesta biserica masiva si durabila a fost complet distrusa de rebeliunea NIKA (Victoria, Ianuarie, 532), datorita unor nemultumiri populare. Pentru o vreme, tronul lui Justinian este amenintat, dar armata il repune pe imparat si el domneste in pace pana la moarte.

Pe locul bisericii distruse, Justinian incepe constructia unei noi Biserici care fost numita Haghia Sophia, nu in cinstea vreunei sfinte, ci in cinstea Intelepciunii lui Dumnezeu. Grecii Ortodocsi au atribuit trei adjective majore Sfintei Treimi: Intelepciunea divina – Sophia, Pacea divina – Irini si Puterea divina – Dynamis.

Arhitectii acestei minuni a crestinatatii au fost doi celebri constructori anatolieni, Anthemius din Trales si Isidor din Milet. S’au adus cele mai bune materiale din tara si cei mai buni mesteri si vreme de 5 ani, peste 100 de mesteri si 10.000 de muncitori au lucrat la ridicarea bisericii. Construcita are 107 coloane.

In timpul iconoclasmului – lupta impotriva icoanelor – aproape toate mozaicurile si picturile au fost distruse. Dupa biruinta impotriva iconoclasmului si reinstaurarea cultului icoanelor – 843 – s’au refacut frescele si mozaicurile, dar cruciada a patra din 1204 a jefuit biserica de toate podoabele si Haghia Sophia a fost folosita ca biserica principala catolica pentru Cruciati care au distrus cea mai mare parte a valorilor crestine ortodoxe din Rasarit, producand tot atatea pagube cate au produs si paganii musulmani, daca nu cumva chiar mai mult. Abia in 1261, cand latinii au parasit Constantinopolul, biserica a fost redata cultului ortodox si restaurata.

Dupa cucerirea Constantinopolului de catre Sultanul Fatih Mehmet, Biserica a fost restaurata – fusese mult pagubita de razboi si de un cutremur puternic – si transformata in geamie. Sultanul a alocat sume mari pentru restaurare si pentru unele adausuri necesare cultului musulman. Mozaicurile si pictura au fost acoperite cu var si peste el au fost pictate imagini geometrice sau de plante, pentru ca mahomedanismul nu admite imagini umane sau alte fiinte cu suflet. Icoanele si crucile din mozaic si culori au ramas ingropate, aparent, pentru totdeauna sub var si semne pagane. Arabii au socotit ca smulgerea imaginilor sfinte facute din mozaic – de unde si numarul imens de 30 de milioane al bucatelelor de mozaic din aur – ar fi costat enorm, pe cand acoperirea lor cu var si aplicarea panourilor cu imagini vegetale era mult mai ieftina. Acest fapt a conservat vechea iconografie a bisericii. Pagubele aduse picturilor si mozaicurilor au fost minime incat, atunci cand s’a permis punerea lor in evidenta, ele au aparut destul de bine conservate.

Dumnezeu insa a hotarit altfel decat oamenii. Cu venirea lui Ataturk la conducerea Turciei, la inceputul secolului nostru, 1923-1938, ceva se schimba in politica interna a Turciei si acest om, care a avut si cativa ministri neturci, intre care care si pe Nicolae Batzaria – Mos Nae – a declarat Biserica Sf. Sofia muzeu, scotand-o astfel din circuitul cultului mahomedan si redand-o publicului. Sub presiunea ortodocsilor din toata lumea si a regulilor muzeale, treptat-treptat, panourile cu picturi musulmane au fost indepartate, constituind piese de muzeu separate si s’au pus in evidenta vechile picturi, stralucirea de alta data a bisericii, inainte de jaful latinilor si al Arabilor.

Sunt cateva lucruri minunate care trebuie amintite in legatura cu Ahia Sophia:

Istoricii atesta ca, in mometul in care imparatul Justinian a vazut catedrala terminata – dupa zece ani de lucrari – a exclamat: « Slava lui Dumnezeu ca m’a socotit vrednic pentru o astfel de lucrare. O, Solomoane, te-am intrecut ! »

Intr’adevar, arhitectura extraordinara a bisericii, sensul aerului si acustica uluitoare, cele 30 de milioane de bucatele de mozaic de aur cu care au fost lucrate icoanele si toate celelalte elemente decorative, aparenta ca domul interior statea in aer fara a se sprijini pe nimic, taie rasuflarea oricarui credincios.

Cand eram in inchisoare, arhitectul Constantin Joja, cu care am stat in celula, ne spune ca din punctul cel mai inalt al Domului atarna sustinuta de un fir de otel subtire o cruce de aur de cateva sute de kilograme care parea ca plutea in aer. Asa cum domul pare ca pluteste asa si cruce lasa impresia unei plutiri, deoarece, din cauza masivitatii ei si a sensului larg al aerului, aproape ca firul de otel disparea. De altfel, ne spunea Joja, oamenii credeau ca cei doi arhitecti – Isidor din Milet si Antemius din Trales – ar fi reusit sa echilibreze sub domul principal, prin descoperiri divine, balanta unor forte de gravitate si a unor forte de ascensiune, incat crucea nu mai avea greutatea ei reala, ci era cu mult mai usoara, ceea ce a permis sustinerea ei printr’un fir de otel atat de subtire. Poate ca era insa, si in acest caz, o subtilitate tehnica, asa cum a fost si in cazul cupolei principale, unde s’au folosit caramizi goale in interior si facute in insula Rodos dintr’un lut unic, poros si foarte usor.

Constantinopolul a cazut in anul 1453. Tradat de occidentali, imparatul a hotarit sa moara cu toata populatia decat sa predea cetatea de buna voie. Sultanul Mehmet i-a trimis mai multe mesaje prin care ii cerea cedarea, prevenindu-l ca daca cetatea va fi cucerita cu forta, legea musulmana cerea ca vreme de trei zile ostasii sa aiba dreptul de a jefui orasul si de a face orice abuz. Imparatul a refuzat. In cele din urma, portile cetatii au fost sparte, Arabii au navalit in cetate si au inceput s’o jefuiasca. Sultanul cu garda de onoare si generalii sai s’au indreptat spre Sfanta Sofia. O mare parte a populatiei de refugiase in Biserica unde s’a savasit Sfanta Liturghie cerandu-se mila lui Dumnezeu.

Cand usile masive ale Bisericii au cedat si paganii au patruns in sanctuar, preotul slujitor a luat potirul cu sfanta Impartasanie, aparandu-l de profanatori, s’a indreptat spre zid si a disparut in el. Asa spune legenda pioasa si tot aceeasi legenda sfarseste cu profetia ca atunci cand Ahia Sophia va fi redata crestinilor, preotul cu potirul va iesi din zid si va continua Liturghia de acolo de unde paganii au intrerupt-o.

Din usile imparatesti, Mehmet Cuceritorul a anuntat luarea in stapanirea islamului a Sfintei Sofii, in 1453, a celui mai mare edificiu religios crestin din lume, la ora aceea. Istoricii arabi spun ca, inainte de a intra, si-a turnat pamant pe cap, ca semn al umilintei, intr’atat de impresionanta aparea marea biserica tuturor.

Icoana lui Iisus Pantocrator a fost pictata probabil, dupa restaurarea cultului icoanelor in anul 843. Incercarile de a o data aopteaza pentru secolul al XII-lea. In 1453, a fost acoperita cu var, odata cu celelalte icoane si mozaicuri stand acoperita pana in 1935, cand a fost repusa in evidenta prin indepartarea panourilor musulmane care o acoperau. Lucratorii au restaurant cu grija partile care mai puteau fi reparate. Mana stanga a Mantuitorului in care tine Evanghelia Sa este distrusa. Din Evanghelie nu se mai vede decat un sfert; dar mana Lui dreapta, mana care binecuvinteaza este neatinsa si binecuvantarea Sa cade peste toti cei care Il primesc si-L marturisesc pe El ca Dumnezeu si Fiu al lui Dumnezeu si Mantuitor al Lumii

Fie slava si biruinta Lui in veci, Amin !

N.B. Icoana lui Iisus Pantocrator ne-a fost daruita de catre vechiul nostru prieten Vasile Manoliu, din Savanah- Georgia, adusa direct de la Constantinopol, unde a participat la un Congres de Istorie a Medicinii. Datele care au stau la baza articolului nostru ne-au fost furnizate tot de el. Aceasta scurta notita vrea sa exprime multumirea nostra pentru bucuria pe care ne-a facut-o. Din cele 30 de milioane de piese de mozaic presupuse ca fiind folosite pentru intreaga biserica, circa 12 milioane au intrat la icoana lui Iisus Pantocrator.

Foto: Aleksander Wasyluk, Iliana Giannousi

CRĂCIUN, vechi cuvânt

18 Aprilie 2008 § Lasă un comentariu

Părintele Gheorghe Calciu, 9 Septembrie 2002

D-l Dr. Săvescu a pus pe internet articolul de mai jos care mi s’a părut foarte interesant. Il public integral. Ceea ce am de adăugat, sau de contrazis, pun în aceasta scurta introducere.

Când eram profesor la seminarul teologic din Bucureşti, l-am avut coleg pe profesorul Gheorghe Muşu, Macedonean, care preda latina şi greaca. Era un om de mare cultură clasică şi era profund preocupat de simbolurile poveştilor populare române şi aromâne, relaţia lor cu semnele vremii, creşterea şi descreşterea zilei şi a nopţii, tradiţii legate de fertilitate, etc. Imi aduc aminte de interpretarea lui cu totul originală a lui STATU-PALMA-BARBA-COT CALARE PE O JUMATATE DE IEPURE SCHIOP, dar nu este locul ei aici.

In perioada aceea, Părintele Ion Ionescu, care era directorul Seminarului, scosese o broşură în care explica originea cuvântului CRACIUN, pornind de la creationem. Eram un confident al profesorului Muşu şi, de aceea, discuta toate aceste probleme numai cu mine (şi altele). Muşu îl combătea cu străşnicie pe părintele Ionescu (numai în faţa mea, nevoind să-l jignească) El susţinea, ceea ce şi eu eram de acord, că, în nici un caz, cuvântul Crăciun nu putea fi de la Creationem, pentru ca Iisus nu era Creatul, ci NASCUTUL. Profesorul susţinea că termenul Crăciun vine din albaneză şi înseamnă un trunchi mare de copac. Conform tradiţiei tracice, acest trunchi mare de copac se ardea în sobă la vremea solstiţiului de iarna, pentru a ajuta soarele care ajungea la cea mai mare slabiciune. Din cercetările lui prin lecturi, aflase că în anumite zone ale Europei occidentale, şi azi se mai ard astfel de trunchiuri. Nu-mi mai amintesc care ţări. El încerca să avanseze idea că bradul german de Crăciun şi-ar trage obârşie din trunchiul despre care vorbea şi că afirmaţiile celor care pretind că au descoperit alte obârşii nu sunt temeinice. Dar încă nu-şi formase o argumentaţie în această privinţă.

După ce am intrat în conflict cu securitatea, l-am mai întâlnit numai o dată pe profesorul Gheorghe Muşu, care avea nişte nemulţumiri pe baza teoriilor lui. I-am propus să-mi dea cele mai importante manuscrise pe care le voi transmite la Europa Liberă. Pentru că se temea să-i apară numele direct, i-am propus să folosească un pseudonim. A fost de acord.

Intre timp, am fost arestat, Profesorul a murit cine ştie când – era mult mai în vârstă ca mine şi mă întreb: Cine deţine toate manuscrisele profesorulu Gheorghe Muşu, această adevărată comoară? Le-a publicat cineva punându-şi numele lui? Le-a publicat sub numele lui Muşu? Sau au pierit prin iconoclasmul sălbatic al securităţii sau prin nepăsarea rudelor?

Nu este uşor azi să cauţi a afla originea acestui cuvant, Crăciun, când anii au trecut cu miile şi nu prea mulţi au fost aceea să se intereseze de el. Crăciun, vechi cuvânt dacic, negăsit la alte popoare, cu înţeles de Creatul, cuvânt care, teoretic, doctrinal, a fost înlocuit de Născutul-Iisus Hristos, continuă să dea dureri de cap multora.
Nicolae Iorga observa corect că la sărbătoarea Crăciunului ” se zice şi a Născutului” ( Noel, de Natale)-
(
Istoria Românilor, vol.II. p. 91). In vesiunea franceză însă raportează originea numelui Crăciun „a un ancien dieu, comme pour les Anglais le nom yule” (Histoire des Roumains et la romanete orientale, p. 113). Pericle Papahagi susţine şi el că, iniţial, Crăciunul ar fi fost sărbătoare păgână. N.A.Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc ( 1963, p.36 ), înregistrează cuvântul Crăciun ca substantiv, personificat în folclor: Moş Crăciun. Adrian Bucurescu, în Dacia
secretă, p.32. ne spune că, Crăciun provine de la „evenimentul miraculos petrecut cu peste 27 de veacuri în urmă, numit de Traci BELA-GINES ‘Naşterea Curată’, de unde vine şi numele de Bărăgan, tarâmul unde s’a petrecut acest fapt divin; şi de la KARTUM: Născuţi, Naşterea cât şi CHER-SONES – Fiii Cerului'”.
Cel care, după anul 325 d. Hr. promovează sărbătoarea Creatorului-Craciunului a fost Arie cu adepţii săi, exilat la Dunăre. A fost o sărbătoare adoptată trecător de Goţi (mulţi consideră azi că Goţi vs. Geţi înseamnă, de fapt, acelaşi popor), în frunte cu Ulfila ( vezi biblia acestuia ).
„Rezistenta ultimă a arianismului, ne spune cercetătorul istoric, preotul Dumitru Bălaşa, a fost lângă Milcof, în cetatea Crăciuna, a cărei primă fundaţie se pare a fi anterioară anului 500. După arianism, învăţătura creştină a fost adusă de Crăciun ( Hristos), care, fiind creat din veac, a ajuns în mitologia românească Bătrânul Crăciun, Moş Crăciun, Sfântul Crăciun.»
Ciudat este faptul că, până în secolul IV, chiar şi iconografia creştină Il înfăţişa pe Iisus cu chip batrân, urît, după cuvintele profetice: N’avea nici chip, nici frumuseţe. Mai târziu este înfăţişat ca un om de o rară frumuseţe, pe temeiul psalmului 44, 3: împodobit cu frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor”( Pr.
Victor Aga, Dicţionar enciclopedic, Timişoara
1935, p.80). *
In folclorul poporului nostru, se păstrează vechi imagini ale lui Moş Crăciun; el este un Moş şi nu un tânăr aşa cum îl găsim şi în colindul din Tecuci, discutat şi de preotul D. Bălaşa :
„Moş Crăciun
Cel mai batrân
Să-l scăldam, să-l îmbăim,
Cu vesmânt să-l primenim.”

Numai în limba noastră dacică cuvântul care celebrează acestă sărbătoare, Crăciunul, are toate cele trei genuri dovedindu-şi vechimea milenară: Crăciun-masculin, Crăciuna-feminin, Crăciun-ambigen. In colindele de Crăciun găsim tot felul de surprize:
„Pe luncile Soarelui,
Flori vieţuitoare de măr
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile-s dalbe”

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al primăverii.( vezi si
Noi nu suntem urmaşii Romei, p.118-119). Dar să mai vedem un colind, (găsit la Al. Strachina, Tara inainte de toate, p. 91, Ed.Tara Noastra, Buc.1994) :
„Căluţul lui negru pintenog,
Luciu ca un corb,
Pă chivăra lui tăiată în săgeată,
Pe ochi cam plecată
Ba suliţa lui
Duratul de vară
Fulgerul de seară”

Oare din ce îndepărtate, milenare, memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun? Anotimpul iarna lipseşte din nou,dar se aminteşte de vară şi de ” fulgerul de seară”, simbol al zeului Gebeleizis. In multe colinde de Crăciun, alături de Soarele personificat, apare şi sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului întors de la vânătoare o cheamă Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la Daci era sărbătorit primăvara, la vremea renaşterii naturii şi a infloririi: „florilor dalbe de măr”. Dacii nu puteau să-şi părăsească aceste cântece aşa ca le-au transferat în timp sub forma de colinde şi le cântăm şi noi azi, uneori uitând că este iarna.
In anul 343, se ţine un sinod la Sardica ( Sofia) şi în 351, altul la Sirmium care condamnă arianismul. La Sardica s’a votat pentru Sărbătoarea Născutului şi deci, împotriva Sărbătorii Creatului, cuvântul Crăciun ne mai fiind unul potrivit. Să nu uităm că încă de la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s’a stabilit, între altele, şi articole privitoare la Iisus Hristos, în consensul celor 318 părinţi: „Si într’unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut……..născut, nu făcut..”

In Pravila ritorului Lucaci, 1581 (Buc.,1971, p. 161-162) citim că „Fiul e născut din Tatăl, însă nefăcut”. In Evanghelia învăţătoare, tipărită la Govora, în anul 1642, la p.34-35, în cuvântul Invăţături la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, se aminteşte de sărbătoarea Născutului. Mult mai clar aflăm din Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Buc.,1938, p.146, unde se spune: „Se numeşte prim născut şi nu prim creat, căci creaţia nu este din fiinţa Tatălui, ci doar a fost adusă de la neexistenţă, prin voinţa Lui.” Interesant este că la Spanioli, chiar dacă cuvântul Crăciun (Creatul) nu există, găsim cuvântul creacion, creare, fără a indica însă o sărbătoare religioasă. In final, cred că trebuie să-i mulţumim Bisericii Ortodoxe Române, care, chiar dacă nu a aprobat oficial termenul Crăciun, nici nu l-a condamnat şi astfel el a supravieţuit aproape două milenii, nu numai în graiul poporului, ci şi chiar al clerului nostru, pentru a desemna una dintre cele mai frumoase sărbători creştine, specifice nouă, Daco-Românilor, Crăciunul.

Pentru întoarcerea lui Vlad Cubreacov

18 Aprilie 2008 § Lasă un comentariu

29 mai 2002

In lupta împotriva răului, luptă care se duce de la căderea îngerilor şi până la sfârşitul veacului, omenirea se înscrie în rândurile celor care duc lupta cea bună, sau în rândurile celor care duc lupta cea rea.

Acesta este un război întru cuvânt. Dar câmpul lui de bătaie nu este un loc geografic, inert sau neutru, ci este inima fiecăruia dintre noi. Si noi decidem dacă în acest război câştigă Dumnezeu sau satana, căci este o luptă a fiecăruia dintre noi şi victoria sau înfrângerea este a fiecăruia şi răspunderea este tot a fiecăruia.

Din când în când, dintre luptătorii pentru bine, Dumnezeu alege pe unii pentru martiraj. Aceştia sunt purtătorii de biruinţă.

Alegerea o face Iisus, poate pentru că cel ales este, cu adevărat, purtător de biruinţă, in spe, sau poate pentruca cel ales sa fie întărit în luptă, curăţat de îndoieli şi de frică, pentru că în el sunt toate premizele victoriosului.

Pe Vlad, Dumnezeu l-a ales pentru apartenenţa lui la această a doua categorie. Voi şti de acum, spune el, cum să lupt mai bine şi mai eficient.

Dumnezeu l-a instruit prin suferinţă, prin lupta împotriva disperării în pustiul necunoaşterii în care l-a aruncat spre o mai bună călire a sufletului, spre o mai profundă gândire şi înţelegere a modului de luptă întru cuvânt şi spre a-l face mai responsabil şi mai sagage în alegerea mijloacelor de luptă, căci “Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, a stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri.” (Efeseni 6: 12)

Dumnezeu l-a uns pe Vlad cu semnul înţelegerii şi al biruinţei şi l-a pus în fruntea războiului întru cuvânt care se duce local, căci una este organizarea cerească a războiului şi alta cea lumească. Vlad este biruitor în duh, pentru că a fost învăţat de îngerul Domnului să cunoască şi frica, şi disperarea, să-şi cunoască adâncul sufletului omenesc şi această ungere în spirit este neştearsă. Si îngerul Domnului i-a deschis încă o perche de ochi –ai sufletului – aşa cum mi-a deschis şi mie cândva.

Hristos a înviat!

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Aprilie, 2008 at Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.