Rugăciunile zilnice

6 Mai 2008 § 5 comentarii

Părintele Gheorghe Calciu, 4 februarie 2002

După publicarea articolului Rugăciunea Pioasă, care a fost pus şi pe internet, am primit mai multe mesaje de le diferiţi credincioşi care mi-au spus că ar vrea să ştie mai mult cum să se roage. Le-aş putea spune că aceste rugăciuni se găsesc în orice Carte de Rugăciuni. Am preferat însă să scriu cele mai importante rugăciuni cu mâna mea dorind ca Dumnezeu să-mi socotească această puţină osteneală ca o uşurare a multelor mele păcate.

Rugăciunile Incepătoare sau ale Trisaghionului

Impărate Ceresc

(Este o rugăciune adresata Sfântului Duh. Este pusă prima, pentru că Sf. Duh curăţeşte şi sfinţeşte sufletul pregătindu-l pentru cucernicia pe care trebuie să o avem în timpul rugăciunii.)
Impărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, carele pretutindenea eşti « Read the rest of this entry »

Fiica lui Billy Graham

5 Mai 2008 § Lasă un comentariu

 

Părintele Calciu, 26 noiembrie 2001

In sfarsit, Adevarul pe TV National.

Fiica lui Billy Graham a fost intervievata pe EARLY SHOW si Jane Clayson a intrebat-o: “Cum a putut Dumnezeu lasa sa se intample acest lucru”?

Si Anne Graham a dat un extrem de profund raspuns de investigatie interioara. Ea spus:

Cred ca Dumnezeu a fost foarte intristat de cea ce s’a petrecut, asa cum suntem si noi, dar, de ani de zile, noi Ii tot spunem lui Dumnezeu sa plece din scolile noastre, sa plece din guvernul nostru, sa plece din viata noastra. Si, ca un gentleman ce este, cred ca El s’a retras in pace. Cum sa asteptam noi ca Dumnezeu sa ne dea binecuvantarea si protectia Lui, daca noi Ii cerem sa ne lase in pace?

Sa ne uitam putin. Eu cred ca totul a inceput atunci cand Madeline Murray O’Hare (ea a fost ucisa si cadavrul ei a fost descoperit de curand) s’a plans ca nu doreste nici un fel de rugaciune in scolile noastre si noi am raspuns: OK « Read the rest of this entry »

Din memoriile Parintelui Aurel Sandru – Pastile la Baia Sprie

3 Mai 2008 § 6 comentarii

vol. Jurnalul Detentiei Politice in Jud. Arad, 1945-1989

de Corneliu Cornea, Ed.Mirador, Arad 2000, p. 146-148

Baia Sprie, 1951-1952

De Sfintele Pasti

In zilele acelea, printre numerosii prizonieri de constiinta din lagarul de exterminare de la Baia Sprie, se numara si preotul aradean Teodor Bej care, posedand o memorie de exceptie, cunostea pe de rost tot tipicul religios pascal.

Acelasi preacucernic parinte a cerut altor trei preoti de acolo sa i se asocieze in actiunea de oficiere a slujbei Sfintei Invieri. Mai precis, cei trei alesi erau chemati sa bata in teava cu aer comprimat, la ora 12 noaptea, semnalizand pe aceasta cale, incetarea lucrului. Zis si facut. Auzind semnalul acustic al clipei, robii pun capat lucrului si se indreapta spre locurile dinainte stabilite. Incepe apoi un impresionat serviciu divin la orizontul XII, unde puteam dispune de un spatiu mai mare, cat o catedrala de mare, excavat in abataj. Toni Vasilescu, politistul, muzicianul, dar si ”turnatorul”, a facut din niste sfredele de otel suedez de diferite lungimi o orga de clopote, pe care o atingea cu un alt sfredel, scotand niste sunete de clopot de tonalitati diferite. Era ceva din cer. Singurul neinformat era Gica Petrescu, « Read the rest of this entry »

Gânduri duhovniceşti despre Paşti şi Inviere

25 Aprilie 2008 § 5 comentarii

Părintele Gheorghe Calciu, 24 aprilie 2006

Sfintele Paşti, când prăznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simtim la Naşterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peşteră spirituală în care pruncul Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi în faţa minunii prin care Dumnezeu Cel neîncăput, Cel fără de început, Cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, şi pământul se mărgineşte pe sine într’un prunc micuţ şi fragil, culcat într’o iesle, încălzit numai de prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif logodnicul.

Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fată de Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispăşire şi prin faptul vă L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul şi statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost şi noi printre printre aceia – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferinţă şi prin iertare.

Oamenii sunt mai liniştiţi de Invierea Domnului, mai interiorizaţi. Invierea aduce o bucurie mai liniştită, nu trebuie să alergăm aşa cum încercam de Crăciun să ajungem la Peştera Naşterii. Dumnezeu Omul este în noi, în suferinţa noastră, în pocăinţa noastră, în purificarea noastră prin post şi prin reconvertire. Slujbele frecvente şi mai lungi, durerea inimii noastre pentru păcatele săvârşite, deniile şi privegherile ne înalţă treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai râvnitor către pocăinţă şi mai sârguincios spre rugăciune.

Când eram copil posteam cu osârdie, desi nu era uşor pentru noi copii, dar înge

rul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară şi de smântâna atrăgătoare. Si chiar dacă mai greşeam, ştiam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenţia părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greş. De altfel, părintele ştia toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul şi cu îngerii noştri păzitori era foarte strânsă şi nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.

La înjumătăţirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. şi ne punea să numărăm ouăle. In anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna într’un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Invierea.

Pe urmă erau spovedaniile. Părintele împărţise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediţi mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa şi cu învăţătorul, flăcăii şi fetele care urmau la mijlocul postului şi bătrânii care veneau la urmă. Aşa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtişag, părintele te şi întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»

Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Părintele ne anunţa în biserică: «Cei care veniţi la spovadă să ştiţî că asta înseamnă că aduceţî un dar pe altarul unde se va săvârşi jertfirea lui Iisus şi acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curăţiţi de păcate. Să nu veniţî la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurăţenii şi, mai ales, împăcaţi-vă cu vrăjmaşii voştri. Stiţi că eu cunosc certurile dintre voi şi când vă voi spovedi şi voi întreba daca

te-ai impăcat cu cutare, ce-mi vei răspunde. Ia ascultaţi ce zice Mântuitorul! Si părintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învăţător: «Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasa-ţi darul acolo, înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şî numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul tău.(Mt. 5: 23-24). Copiii mei, să nu aduceţi la altarul Domnului un suflet împuţit de ură şî de vrăjmăsie, că vrăjmas îi vei fi lui Hristos.

Asa că, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, toţi, mari şi mici, ne ceream iertare de la părinţi, de la bunici, între noi, de la vecini şi de la vrăjmaşi, se înţelege. Că pe urmă venea rândul vrăjmaşului şi ne-ar fi spus ca nu am venit să ne luăm «iertăciune» de la el.

Duminica împărtăşirii însă era cea mai mişcătoare. Inainte de a pleca de acasă la biserică spălaţi curat îmbrăcaţi mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima sdrobită de părere de rău: «Iartă-mă, Mamă!, Iartă-mă, tată, sau bunicule, bunică !» Ei răspundeau: «Domnul să te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul să te ierte! Si iar noi: Si de-al treilea. Ei : Domnul să te ierte. Ei ne sărutau pe creştetul capului şi noi le sărutam mâna şî apoi plecam la împărtăşit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, bătrân, repetam acest înălţător ritual. Când intram în biserica, parcă pluteam în aer de bucurie ascunsă şi de curăţenie sufletească.

Ne întorceam de la spovedanie mai uşori, pe de o parte, fiindcă părintele ne uşurase spovedania şi, pe de alta, pentru că scăpasem de o spaimă, de spaima faptei savârşite şi nemărturisite. Asta era încă o minune care ţinea de Paşti.

In Săptămâna Mare era denie în fiecare seară. Dar cele mai tulburătoare seri erau cea de Joi şi cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Inşiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana şi Caiafa – judecata la Pilat, oare cine şi-ar putea reţine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind ne supăram pe Iudeii care strigau, la toate întrebările lui Pilat: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» In noaptea de Joi, flăcăii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepădase Apostolul Petru de Hristos.

Vinerea era Prohodul Mântuitorului. Părintele şi cu învăţătorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de şcoală primară. Invăţătorul alegea cei mai buni corişti şi timp de o lună de zile, după orele de clasă, făcea repetiţie cu noi. Numai în Săptămâna Mare făceam repetiţia în biserică, spre a ne mai uşura emoţia pe care toţi avem în seara prohodului. A doua grupă era cea a fetelor mari, a treia, cea a flăcăilor. In biserica noastră mai era o grupă: cea a Ruşilor. In sat erau încă trei biserici creştine, în afară de cea românească, şi o geamie. Era Biserica bespopoveţilor (rusă fără popă), cea a popoveţilor (cu popă) şi cea a duhoborţilor, care nu credeau în Sfântul Duh şi făceau cruce numai cu două degete. Ruşii ortodocşi nu aveau biserica lor de limbă rusă. Părintele îi poftea sa vină la biserica noastră, să cânte la Prohod ca o echipă separată, în limba rusă şi, în Noaptea Invierii, să cânte «Hristos a înviat din morţi. »Cu simţul lor muzical, Ruşii făceau o echipă foarte bună, spre invidia noastră. In special o tânără – Stefana lui moş Lovin – avea o voce atât de frumoasă, încât nimeni nu o invidia: toţi o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toţi cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, nimeni nu vorbea, toţi eram pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.

In Noaptea Invierii, părinţii ne sculau din somn aproape de miezul nopţii. Deşi de cu seară îi rugam pe părinţi să nu ne lase să dormim, ci să ne scoale cu zorul, deşteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca să ne sperie somnul, mama avea lângă patul nostru un lighian şi o cană mare de apă foarte rece, pe fundul căreia tremurau în undele apei două ouă: unul roşu şi altul alb. Oul roşu simboliza sănătatea trupului şi a sufletului, iar cel alb, curaţenia inimii. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam, în cele din urmă, învioraţi, la biserică. Acolo, aceleaşi grupuri de cântăreţi de la prohod şedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele şi lumânările vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o luminiţă mică, în altar, va străluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea luminiţă, preotul va ieşi pe uşile împărăteşti chemând cu glas mare: Veniţi de luaţi lumină! In biserică se făcea o învălmăşală nesgomotoasă şi echipele de cântăreţi izbucneau într’un triumfător Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

Ieşeam afară, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburătoare: Precum se stinge fumul să se stingă, precum se topeşte ceara de para focului, aşa să piară păcătosii de la faţa Lui, iar drepţii să se veselească. Si după fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! şi Hristos vascresi!

Oamenii aduceau cozonaci, ouă roşii, carne prăjită slănină şi peşte prăjit în coşuri mari şi se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul şi crucea şi o galeată cu apă sfinţita pe care o ducea crâsnicul şi stropea ofrandele cu aghiasma: rodul vinului, al grâului şi al animalelor. In urma lui veneau doi flăcăi cu o cuvertură mare pe care o ţineau de cele patru colţuri şi oamenii aruncau din coşul lor ceea ce pregătiseră pentru preot: ouă roşii, cozonac, peşte, carne, slănină. După terminarea tuturor acestor tradiţii, părintele împărţea din ofrande tuturor celor care lucraseră alături de el, cântăreţului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastră, nu ne uita niciodata şi pe noi copii de şcoală care cântam la prohod şi la Inviere.

In toată Săptămâna Luminată, nimeni nu ieşea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea toţi duceam o viaţă curată, căutând să păstrăm în noi neîntinată bucuria Învierii.

De Duminca Tomei, ne încredinţam şi noi cu Apostolul Toma că Iisus înviase, iar Luni, de Paştele Blajinilor, ne duceam toţi la cimitir. Acolo mamele aşterneau lângă mormintele adormiţilor familiei covoare româneşti frumos colorate, pe care aşezau ouă roşii, cozonac, peşte (nu uitati că trăiam în Deltă Dunării) şi alte bunătăţi. Preotul venea ceva mai târziu să sfinţească ofrandele care erau pentru pomenirea morţilor. Rostea o ectenie la fiecare mormânt. Nu era însoţit decât de cântăreţ şi de noi copii de şcoală. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dădea nouă, copiilor spre marea noastră bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviat pentru morţi, cântat într’o tonalitate minoră.

Fără îndoială că ştiam cine sunt blajinii şi de ce prăznuiam noi acest al doilea Paşte pentru ei. Blajinii erau morţii noştri care locuiau pe lumea cealaltă. Dunărea, ca orice fluviu mare, nu se sfârşea la locul de vărsare. Am văzut şi noi cu ochii noştri cum braţul Sfântul Gheorghe pe malul căruia era aşezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagră, nu se risipea în apa sărată a mării, ci despica apa până departe, rămânând intactă şi albă. Acolo, în mijlocul mării, era o bulboană. Toţi pescarii de pe mare confirmau acest adevăr. Apa Dunării se repezea în bulboană dispărând în adâncul fără fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcă Dunărea trecea ca printr’o poartă în cealaltă lume unde blajinii aşteaptă cu înfrigurare, în fiecare primăvară, o veste de la noi că Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouă roşii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncă, ci se strâng într’un şervet. Cu acest şervet, copiii merg la Dunăre şi aruncă în apă cojile de ouă spunând: Mergeţi în ţara blajinilor şî vestiţi-le că Hristos a înviat! Cojile de ouă fac, până în ţara blajinilor exact o săptâmână şi o zi. Astfel le făceam noi bucuria blajinilor noştri şi, Luni, după Duminica Tomei, ne mai veseleam încă odată cu ei de Invierea Domnului.

Frumoasele vremuri ale copilăriei! Tot satul, tineri, bătrâni şî copii, aveam o inocenţă pe care nimic nu ne-o putea răpi: nici pacatele, nici neînţelegerile dintre oameni, nici răutatea vrăjmaşului. O inocenţă pe care ne-o înnoiam de două ori pe an: la Crăciun şi la Paşti. Biserica era pentru noi scăldătoarea din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare dată când intram în ea, căci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecătoare şi nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toţi ne vindecam şi ne înnoiam sufletul, mintea şi inima.

Cine ne va curăţi pre noi de tulburările în care trăim daca ierarhii noştri sunt neîmpăcaţi între ei? Dacă ierarhii şi teologii Sibiului, în prima săptămână din postul mare, în înfrăţire cu presa anticreştină scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord. Când minciuna şî calomnia era pâinea lor de zi şi de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhicească slujire? Si iarăsi, la înjumătătirea postului, Mitropolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, învăţătorul mulţimilor de Români din toată ţara, afară din mânăstirea pe care o ctitorise pe pâmântul moştenit de la strămoşi şi ridicată cu osteneală duhovnicească şi cu bănuţul văduvei legat cu trei noduri de batistă spre a-l dărui mânăstirii spre zidire şi spre îngrijirea de orfani şi bolnavi?

Fi-vor ei socotiţi drept rugători pentru popor? Ajunge-va cândva rugăciunea lor ca să intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal şi al credincioşilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotriva ierarhilor? Cât despre mascaţii pe care i-au adus la mânăstire acoliţii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, căci iată ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacă cineva dintre voi are o pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se plângă înaintea celor nedrepţi şi nu în faţa celor sfinţi?…O spun spre ruşinea voastră. Oare între voi nu este nici un om înţelept care să judece între frate şî frate? Ci frate cu frate se judecă şi aceasta în faţa necredincişilor? Dar voi înşivă faceţi nedreptate şi aduceţi pagubă; şi aceasta chiar fraţilor… (1 Cor. 6: 1-…8)

Auziţi, preoţi, auziţi ierarhi ! Sfinţii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfinţiţi-vă deci, ca să nu cădeţi sub judecată!

Foto: Daniel Cosereanu, Victor Larie

Mâna chirurgului

16 Aprilie 2008 § 6 comentarii

Părintele Calciu. 14 septembrie 2004

Părintele Mihai Lupu din Canada ne trimite o fotografie şi un text tulburător, referitor la viaţa şi cunoaşterea la care copiii ajung înainte de a se naşte. Publicăm textul şi fotografia, la care vom adăuga un scurt comentariu.

Redăm textul:

In luna Noiembrie a anului trecut, a început să circule o fotografie. Este fotografia unui copil de 21 de săptămâni, în pântecele mamei sale. Numele lui este Samuel Alexander Amas care a fost operat de un chirurg numit Joseph Bruner. Copilul a fost diagnosticat cu spina bifida şi nu ar fi supravieţuit afară din pântecele mamei. Trebuia deci operat intrauterin.

Iulia Amas, mama copilului, care este nursă de obstretică în Atlanta, a aflat că doctoral Bruner este un remarcabil chirurg în Nashville, la Vanderbilt University Medical Center şi că poate face astfel de operaţii chiar atunci când copilul este în pântecele mamei.

Procedura este să scoţi uterul via sectiunea C şi să faci o mică incizie pentru a opera copilul.

Uimitor! In timpul operaţiei, micul Samuel a întins mâna sa fragilă, dar deplin desvoltată, prin incizia făcută şi a apucat cu fermitate degetul medicului.

Aparatul fotografic a prins acest moment cu o claritate perfectă. Editorii revistei medicale care publică articolul au intitulat fotografia astfel:

“Mâna delicată a fetusului Samuel Alexandru Amas de 21 de săptămâni iese din uterul mamei şi apucă degetul chirurgului Joseph Bruner ca şi cum ar vrea să mulţumească doctorului pentru acest dar al vieţii pe care i-l face.”

Mama lui Samuel Alexander spune că a plâns zile la rând când a văzut fotografia. Ea afirmă  că sarcina ei şi fotografia nu vorbesc despre o boală sau infirmitate, ci despre o mică persoană.

Incredibila fotografie: Mâna fetusului

Oricui îi vine să plângă privind această fotografie. Ascuns în uterul mamei ca un cocon de mătase în gogoaşă, Samuel Alexandru a simţit că o mână providenţială vine spre vindecarea sa şi a prins degetul chirurgului ca şi cum i-ar spune: “Aici sunt! Ai grijă cum procedezi!” Un bun venit şi o prevenire.

Intr’o Vineri seara, la Acatist, dupa slujbă, am spus celor prezenţi, în majoritate tineri, cele scrise de părintele Mihai. O tânăra doamnă, care are o fetiţă de 2 ani, mi-a relatat cazul ei care confirmă că fiii noştri, încă din pântecele mamei, sunt părtaşii noştri la toate împrejurările vieţii şi, probabil, înţeleg ce vorbim noi, ne pricep intenţiile, ştiu mult mai multe decât bănuim noi că ştiu.

“Eram singură acasă într’o seară. Era o linişte adâncă, soţul meu încă nu venise de la serviciu. Pregăteam masa. Deodată am scăpat pe lespezile de ceramică ale bucătăriei un castron metalic. Zgomotul a sunat parcă asurzitor în tăcerea casei. Fetiţa a tresărit în pântecele meu şi multă vreme, după aceea, a fost neliniştită. Eu cred că pruncii noştri ştiu foarte multe lucruri, nu prin cuvinte, nici prin învăţare, ci printr’o cunoaştere ca a îngerilor. Ei ştiu multe de la înger care le vorbeşte în grai ceresc. După ce se nasc şi intră în lumea acesta, complet diferită de a lor, sunt obligaţi să se acomodeze lumii şi nouă, uită treptat limbajul ceresc şi-l învaţă pe cel lumesc, greu, cu eforturi şi şocuri, pentru că lumea noastră nu este bună şi ei ştiu asta de la început.”

Sunt convins ca aşa este. Dintr’o lume cerească şi cu prezenţa îngerilor, copilul intră într’o lume iritată, brutală, cu voci repezite, chiar şi acolo unde părinţii sunt blânzi, pentru că nu există, nici măcar acolo lipsa de iritare şi pruncul suferă şi nu se poate sustrage noii lumi şi începe să uite şi crede că numai aceasta este lumea cea adevărată. Numai prin somn, amintirile angelice îl bântuie şi pruncul zâmbeşte dulce, aşa cum nu ştie să zâmbească atunci când este treaz.

Este sigur că vocile noastre repezite îl sperie, că strigătele mânioase îl rănesc şi că se obişnuieşte greu cu brutalitatea mângâierilor noastre.

Am citit întro revistă medicala ca o sonogramă este aşa de zgomotoasă pentru un copil încât îl marchează pentru multă vreme. Sgomotul sonogramei este asemănat de medici sgomotului pe care îl face un tren când intră în gară. Lumea de linişte intrauterină este învadată de sgomotele asurzitoare ale sonogramei. Dacă simpla cădere a unui castron de metal a neliniştit un copil câteva ore, probabil că o sonogramă îl paralizează pentru mult mai lung timp.

Naşterile programate – ele au devenit aproape o industrie, în care medical mamoş programează zece femei să nască în aceeaşi zi, pentru comoditatea lui pecuniară, indifferent cu câte zile înainte de termenul natural – trebuie sa fie un soc pentru pruncul smuls cu brutalitate din culcuşul cald al uterului şi aruncat în lumea sgomotoasă de afară, înainte ca îngerul să-l fi pregătit pentru ce se va întâmpla.

Vă amintiţi de Oul Dogmatic al lui Ion Barbu?

“Din trei atlasuri e culcuşul

In care doarme nins albuşul,

Atat de galeş, de închis,

Ca trupul alb surpat în vis.”

(Citat din memorie)

Un făt culcat în trei atlasuri, în pântecele mamei suferea. Atunci a venit mâna salvatoare despre care îngerul îi spusese că va veni. Si cu puterile ei miniscule, mâna lui mică a strâns degetul doctorului:

Bine ai venit!

(Preot Gh. Calciu)

P.S. D-l Nicholas Nikolsky, un tânar ucrainian născut în America, ne scrie despre tragedia pe care am aflat-o toţi, din ziua de 27 Iulie, din Lviv, Ucraina.

Cu ocazia spectacolului aerian dat de aviaţia ucrainiană, un avion s’a prabuşit peste spectatori, omorînd 83 de persoane şi rănind mai mult de 140. Piloţii s’au ejectat înainte ca avionul să se sdrobească şi au declarat că superiorii lor i-au obligat la performanţe foarte riscante, spre a plăcea publicului. Au urmat demiteri de miniştri, sancţionări de ofiţeri, etc.

Partea cea mai impresionantă, ne spune Nicholas, o constituie faptul că, în noaptea premergătoare spectacolului, îngerul Domnului s’a arătat mai multor persoane pe care le-a prevenit: „Să nu mergeţi la spectacolul de mâine. Să nu mergeţi!” Unii au ascultat şi nu au mers. Foarte mulţi nu au crezut şi au mers: unii au murit, alţii au supravieţuit. Acest anunţ ceresc a fost confirmat de multe persoane, dintre cei care au ascultat şi dintre cei care nu au ascultat, dar au supravieţuit.

PS: postare lipita pe prima pagina prin serviciul WordPress: Sticky post

Scrisoarea unui tanar intors la credinta care se mai lupta cu patimile mintii si ale caracterului

8 Aprilie 2008 § Lasă un comentariu

Draga parinte Gheorghe,

Preacucernice, binecuvantati! Sa va bucure Domnul nostru Iisus Hristos!

Sufletul meu se simte incarcat cu multe ganduri pe care as vrea sa vi le impartasesc, parinte! Va rog sa ma iertati. Imi dau seama ca sunt o grea povara pentru pracucernicia voastra, de aceea incep cu o rugaciune:

Stapane Doamne, Iisuse Hristoase, Creator al tuturor lucrurilor si doctor al sufletelor si trupurilor noastre, vino si vindeca si sufletul meu, al nevrednicului Tau rob! Ajuta-ma sa te iubesc pe Tine, Doamne, si intreaga Ta creatie! Ajuta-ma sa pun un inceput bun…

Ajuta-ma sa-l iubesc pe parintele Gheorghe si sa alung de la mine toate gandurile rele cu ajutorul Sfantului tau Duh! Ajuta-ma sa-mi iubesc familia si prietenii cu o inima buna si neprihanita, lipsita de frica si de anxietate. Ajuta-ma sa-mi iubesc aproapele si chiar pe vrajmas cu o iubire asemenea celei pe care Tu o ai pentru noi. Vindeca-ma de confuzia mintii mele, da-mi o inima simpla, o inima in care sa aiba loc oricine si pe nimeni sa nu-l alung afara! Da-mi dragoste, nu numai pentru a ma simti eu bine, ci ca sa-mi iubesc semenul fara a ma teme, decat numai cu teama sfanta, care duce la dragoste desavarsita. Da-mi credinta care sa stinga sagetile diavolului din mine (in clipa aceasta diavolul a si inceput sa ma rasboiasca). Da-mi vointa de a Te iubi, Stapane! Trimite-mi orice incercare pe drumul acesta al meu, care sa ma conduca si sa ma invete la scoala iubirii si sa alunge egoismul si mandria din inima mea. Stiu, Iisuse, ca iubirea mea pentru Tine si pentru semen este slaba si fragila, dar Tu s’o cresti zi de zi ! Cred, Doamne, ajuta necredintei mele! Amin.

Parinte Gheorghe, parca ma simt mai bine acum. Ingaduiti-ma sa va pun cateva inrtebari! Sunt hotarit sa va scriu aceasta scrisoare cu simplitate a inimii si cu nevinovatia unui copil. Doamne, ajuta-ma sa reusesc.

Cand mi-ati spus ca ma ubiti si ca Dumnezeu ma iubeste, ce ati inteles prin aceasta? Va rog sa-mi dati niste exemple in care aceasta dragoste sa fie explicita. Cand mi-ati spus: «Nu judeca ca sa nu fii judecat !», ce ati inteles prin asta? Ajutati-ma sa inteleg: atunci cand mi-at spus ca eu nu iubesc pe nimeni, oare nu insemna ca m-ati si judecat? (Ceea ce, de altfel, merit pe deplin). Cum se poate sa afirm ca am descoperit Adevarul credintei ortodoxe si sa nu fie mandrie in aceasta afirmatie? A avea un parinte spiritual inseamna oare ca nu am dreptul sa vorbesc cuiva, in care ma incred, despre stradania luptei mele cu raul? Este oare mandrie pentru mine sa spun ca nu am facut nimic bun in viata mea, chiar daca l-am adorat pe Dumnezeu?

Exista si alte lucruri pe care doresc sa le intelegeti exact, chiar daca atunci cand am stat de vorba nu m’am exprimat cum trebuie. Cand v’am spus ca nu ma incred in nimeni, ceea ce am vrut sa spun este ca nu ma incred in nimeni total. Ma incred in tatal meu intr’o foarte larga masura. Ma incred, de asemenea, in nasa mea de botez. Ma incred in mama mea in foarte multe lucruri. Ma incred in preotul din satul meu de foarte multe ori. Marturisesc ca increderea mea in oameni nu este cum ar trebui sa fie, in special, increderea mea in Dumnezeu, dar am incredere in El intr’o anumita masura, ca si in oameni si spun asta, nu cu mandrie, ci cu umilinta si multumesc Domnului ca exista si ceva bun in mine, prin milostivirea Lui.

Cand am spus ca nu iubesc pe nimeni in afara de mine insumi, ca nu va iubesc pe preacucernicia voastra, ca nu am dragoste pentru nimeni, m’am gandit la «spovedania care duce la umilinta» din Pelerinul Rus. Am vrut sa ma conformez instructiunilor de acolo. Cand am ezitat sa va spun ca o iubesc pe mama, sau pe altii, a fost din cauza ca nu am inteles exact in ce sens intrebati. O iubesc eu pe mama cumva? Fireste ca o iubesc, de aceea sunt atat de tulburat cand se imbolnaveste….. O iubesc eu pe mama asa cum ar trebui? Nu. In aceasta privinta trebuie sa continuu in ascultare si pocainta.

Cand am spus ca nu va iubesc, am spus-o in sensul de mai sus, ca nu va iubesc asa cum ar trebui, cu o dragoste macar aproape de desavarsire, urmand dragostei pentru Hristos. Caci daca as iubi ca un adevarat crestin nu as avea in mintea mea ganduri despre preacucernicia voastra si despre altii, ca cele pe care le stiti. Pe de alta parte, as fi la fel de necinstit daca as spune ca nu-mi pasa de ce se intampla cu cucernicia voastra. Ma dor gandurile rele pe care le am despre cucernicia voastra si care stiu ca va pot rani. Ma bucur sa va vad zambind si sa stiu ca am facut ceva care sa va bucure. Ma incred mult in preacucernicia voastra de aceea va scriu adesea, de aceea ma spovedesc la sfintia voastra; de aceea v’am cautat sa-mi fiti duhovnic si cred ca Dumnezeu a vrut sa-mi fiti; de aceea ma straduiesc sa pun in practica tot ce ma invatati, de aceea, ori de cate ori imi cereti sa fac ceva in biserica – in ciuda gandurilor pe care pot sa le am – sar imediat sa indeplinesc acel lucru si incerc sa nu am nici un gand contrar. De aceea ma rog pentru cucernicia voastra, pentru ca am inima dragoste fata de duhovnicul meu. Nadajduiesc si ma rog ca aceasta dragoste de fiu duhovnicesc sa creasca in mine, pentru ca stiu ca acum nu este puternica asa cum ar trebui, dar nadajduiesc, parinte.

Cand v’am spus ca mi-am distrus toate emotiile si chiar mintea, etc., ar fi trebuit sa nu fiu asa de nerod si sa nu ma explic. Fireste, nu le-am distrus de tot si mai exista destula bunatate in mine. Exista mai multa sanatate in emotiile mele, in vointa mea, in mintea mea astazi decat exista acum trei ani si Dumnezeu stie aceasta mai bine ca mine.

Parinte, vreau sa fiu ascultator, rugati-va ca frica mea de ascultare sa dispara si sa vad ascultarea ca pe poarta cea stramta spre mantuire.

Cand m’ati intrebat ieri daca pot sa va spun ceva despre un lucru bun pe care l-am facut, am ramas incurcat. Credeam ca ma intrebati daca exista ceva absolut pur pe care sa-l fi facut, fara gand de mandrie si fara gand de judecata. Despre aceasta nu stiu daca v’as putea mentiona multe, chiar daca as avea ceva de spus, pentru ca rugaciunile spun: «Toate faptele noastre sunt ca o carpa aruncata inaintea Ta» si «nu mai este nimeni care sa faca bine, nu mai este niciunul.» Oricum, daca ceea ce m’ati intrebat insemna: exista ceva ce ai facut in care sa fie un puternic element de bine?, raspunsul este cu siguranta: Da, parinte! Ar fi sa mint pe Dumnezeu si pe preotul meu daca as spune altfel. O sa va dau cateva exemple dintre cele mai recente ca sa ma puteti intelege mai bine si multumesc Domnului ca vi le pot da.

Cand un prieten al fratelui meu mi-a admirat niste fanioane din dormitorul meu, in special unul pe care il aveam de la cel mai bun prieten, m’am decis ca tocmai pe acela sa i-l dau, desi el nu mi-l ceruse. Da, este adevarat ca parte din motivatia generozitatii mele a fost si dorinta ca el sa aiba o buna impresie despre mine si sa vada ca eram o persoana iubitoare, mai iubitoare de semeni decat erau alti tineri de varsta mea, dar nu numai acesta a fost motivul. Am fost motivat si de gandul ca era frumos sa fac acest gest si ca era crestineste sa-l fac. Am mai fost motivat si de gandul ca voiam sa-i dau fratelui meu un bun exemplu de ce inseamna sa nu fii sclavul lucrului pe care il posezi. Pe de alta parte, ma stapanea si gandul ca fratele meu va gandi despre mine ca eram generos ca un sfant. Dupa cum vedeti, parinte, nu era o fapta absolut pura, dar avea in ea o buna masura de credinta, de dragoste si de bunatate si de multumire fata de Dumnezeu Care-mi dadea ocazia unei astfel de fapte.

Un alt exemplu este faptul ca mi-am luat angajamentul de a-i ceti fratelui meu si de a ne ruga impreuna, inainte ca el sa mearga la culcare. Astfel l-am citit pe Parintele Arsenie, Sfanta scriptura, Sfantul Luca: Doctor de suflete, Mantia purpurie (despre martirii bisericii primare). Si, nu am citit toate aceste carti sau rugaciuni numai cand ma simteam bine, ci si in noptile in care nu ma simteam. Am citit cu el chiar si in noptile in care ma simteam chinuit de tulburari si de desnadejde. Am cautat sa fiu rabdator cu el si sa-i citesc chiar si atunci cand aveam ceva urgent si important de facut. Pentru toate, multumesc lui Dumnezeu.

Inca odata, nu vreau sa spun ca toate motivatiile mele au fost pure. Citind cu el, m’am simtit mai ajutat poate decat il ajutam pe el. Iarasi, uneori citeam cu gandul pacatos ca acest lucru il face sa creada despre mine ca eram un sfant si un om de rugaciune. Nu am citit si nu m’am rugat in noptile cand veneam tarziu acasa, pentru ca el era deja culcat. Dar si acum sunt convins ca, in toate aceste actiuni, era si un bogat element de bunatate pentru care, iarasi, multumesc bunului Dumnezeu.

Oricum, parinte, va sarut dreapta pentru ca m’ati ascultat si v’a pasat de mine si de viata mea, chiar daca nu am facut nimic niciodata care sa justifice aceasta grija. Si iarasi multumesc lui Dumnezeu pentru dragostea pe care ati avut-o fata de mine. As vrea sa va impartasesc orice se intampla in viat mea, in toata cinstea, astfel incat, impreuna, sa lucram pentru mantuirea sufletului meu amenintat de pacate si ca sa ajung sa pot spune intr’o zi: « Nu mai am spaime, ci dragoste. Pentru ca dragostea desavarsita alunga frica.»

Sa ridicam deci glasul catre Stapanul a toate si sa strigam: «Da, Doamne.»

Cu dragoste in Hristos de la cel mai pacatos fiu duhovnicesc al prea cucerniciei voastre.

Where Am I?

You are currently browsing the Scrisori category at Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.