Din memoriile Parintelui Aurel Sandru – Pastile la Baia Sprie

3 Mai 2008 § 5 comentarii

vol. Jurnalul Detentiei Politice in Jud. Arad, 1945-1989

de Corneliu Cornea, Ed.Mirador, Arad 2000, p. 146-148

Baia Sprie, 1951-1952

De Sfintele Pasti

In zilele acelea, printre numerosii prizonieri de constiinta din lagarul de exterminare de la Baia Sprie, se numara si preotul aradean Teodor Bej care, posedand o memorie de exceptie, cunostea pe de rost tot tipicul religios pascal.

Acelasi preacucernic parinte a cerut altor trei preoti de acolo sa i se asocieze in actiunea de oficiere a slujbei Sfintei Invieri. Mai precis, cei trei alesi erau chemati sa bata in teava cu aer comprimat, la ora 12 noaptea, semnalizand pe aceasta cale, incetarea lucrului. Zis si facut. Auzind semnalul acustic al clipei, robii pun capat lucrului si se indreapta spre locurile dinainte stabilite. Incepe apoi un impresionat serviciu divin la orizontul XII, unde puteam dispune de un spatiu mai mare, cat o catedrala de mare, excavat in abataj. Toni Vasilescu, politistul, muzicianul, dar si ”turnatorul”, a facut din niste sfredele de otel suedez de diferite lungimi o orga de clopote, pe care o atingea cu un alt sfredel, scotand niste sunete de clopot de tonalitati diferite. Era ceva din cer. Singurul neinformat era Gica Petrescu, odinioara capitan de jandarmi, iar aici, sef al turnatorilor din mina, care alerga dintr’un loc intr’altul si, realizand ce se intampla, incerca in zadar sa ne opreasca din actiunea inceputa.

La aceasta “Sfanta Inviere” din primavara anului 1951, au participat plenar oameni din toate confesiunile si nationalitatile prezente, cu exceptia maistrilor si supraveghetorilor – diparuti fara urma si absenti pe toata durata slujbei. Gica Petrescu anunta la suprafata organele de paza ale securitatii. Noi insa ne continuam actiunea. Emotionant a fost momentul cand preotul a rostit chemarea cea mare: “Veniti de luati lumina!”, iar noi, ocnasii, ne-am aprins lampile de acetilena, una cate una, de la acelasi pastor de suflete ca, apoi, auzind sacerdotalul “HRISTOS A INVIAT!”, sa raspundem in cor prin “ADEVARAT A INVIAT”. Serviciul religios s’a incheiat prin intonarea plenara a aceluiasi “Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand/si celor din morminte,/ viata daruindu-le.”

Nu s’a mai lucrat nimic in noaptea aceea. Ne-am strans cu totii la put (circuland pe ruta a doua orizonturi), de unde am iesit mai tarziu la suprafata, intr’o disciplina fara cusur. In fiecare corfa, cei opt care intrau, cantau Hristos a inviat, pana la ultimul sunet al imnului sacru. Nimeni nu iesea din corfa inainte de a fi terminat cantecul. La suprafata, ca si la mormantul Mantuitorului pazit de ostasii lui Pilat, o multime de securisti culcati pe burta, din loc in loc, cu mitralierele indreptate spre noi, cei ce “inviaseram” din adancurile pamantului, iar acum eram iluminati si plini de bucuria si suflul triumfal al Invierii lui Hristos! Orice ni s’ar fi putut intampla in clipele acelea.Chiar si moartea. Nimeni insa nu-si punea nici o problema, clipa prezenta fiind mult prea inaltatoare pentru ca sa poata fi intinata de teama. Frica era in inimile celor ce ne pazeau inarmati pana in dinti, in timp ce noi mergeam cu lampile aprinse spre poarta lagarului de exterminare, sburand pe aripi de ingeri. De necrezut! Pana si turnatorii ni s’au alaturat in clipele acelea. In fond, Hristos a inviat si pentru ei.

Duminca, in ziua intai de Pasti, la ora 11, a sunat talanga de desteptare si am fost stransi in curte, unde ofiterul politic Alexandru ne-a tinut un logos destul de retinut, reamintindu-ne ca este interzisa rugaciunea in comun.

V’am pastrat, zicea vorbitorul, cruciulitele ce le-ati avut in bagaje. Nu vi le-am confiscat, dar revin cu precizarea ca, daca va rugati, e bine sa va limitati la rugaciunea individuala.

Asa s’a petrecut cea mai inaltatoare “Inviere” a vietii noastre – poate prima din lume care a avut loc la 400-450 de metri sub pamant. Piatra de mormant ce apasa sufletele si trupurile noastre a fost data la o parte, iar noi ne-am inaltat cu amaritele noastre suflete, spre cel ce ne-a zis: “Indrazniti! Eu am biruit lumea.”

Daca aceasta ne-a fost bucuria de Pasti din anul 1951, la Invierea din anul 1952 am avut parte de o si mai mare bucurie, prin aceea ca, pentru prima data dupa patru ani de temnita grea, ne-am putut impartasi cu Preasfantul Trup si Sange al Mantuitorului. Initiativa a aparut parintilor Rotaru, Dumitras, Mioc si Butnaru. Pentru inceput, am cerut maistrului civil de la atelier, pe nume Bauer – care era si el catolic – sa-mi aduca o sticluta cu vin.. Zis si facut, in ciuda marelui risc pe care-l implica un asemenea demers. Parintii franciscani au oficiat Sfanta Liturghie in mina si, pe ascuns, toti greco-catolicii ne-am cuminecat. Nimeni din jurul nostru nu a stiut nimic, ceea ce dovedeste ca, intre noi, nu era nici un turnator.

Pe parintii franciscani nu i-am mai intalnit nici odata, iar informatiile pe care le detin acum, in ultimul deceniu al secolului si al mileniului, nici unul din ei nu mai traieste. Se stie insa ca, dupa eliberarea din 1964, au pastorit pe la unele parohii din Moldova, pe urma, rand pe rand, s’au stins trupeste, umpland cerul cu roadele sfinteniei lor si sporind numarul celor ce si-au dat viata pentru lauda si preamarirea lui Dumnezeu.

Nota noastra: Nu l-am intalnit nici odata pe parintele Aurel Sandru, dar, din auzite, stiu ca a fost un om de mare prestigiu si un preot de mare credinta. In schimb, l-am cunoscut pe parintele Bej, chiar foarte bine, deoarece am stat cu el in aceeasi celula la Zarca Aiudului, cateva luni de zile. Venise de la Baia Sprie, inainte de inchiderea minei, deoarece se imbolnavise de o boala curioasa si tot atat de periculoasa, din cauza, probabil, a plumbului din mina: intestinele lui prezentau niste pete galbene, care-i impestritau mucoasele. Fusese dus la spital, i se taiase o portiune din intestinul subtire care fusese dus la analiza si, dupa aceea, a fost expediat la Aiud si pus in Zarca, o sectie pentru cei periculosi si insubordonati. Cu venirea parintelui Bej, viata noastra de celula s’a schimbat: el a introdus o regula a rugaciunii sistematice, invatarea unor texte din Noul Testament – parintele stia pe de rost toate cele patru Evanghelii, unele epistole si cativa psalmi. Sambata seara facea Vecernia si Duminica Sf. Liturghie, impartasindu-ne, daca ne spovedeam, cu firimituri de impartasanie pe care le avea cusute in tivul unei camasi..

Aceasta viata spirituala ritmica ne-a intarit pe cei care eram in aceeasi celula cu el, mai ales ca parintele nu dadea nici cea mai mica atentie bolii sale. Uneori, cand parintele Bej mergea la doctor, cei ramasi in celula (eram, in total, patru detinuti) ne exprimam ingrijorarea pentru boala sa – noi credeam ca era cancer – si ne temeam ca, daca vreun gardian ne-ar prinde ca ne rugam, o izolare la neagra i-ar fi putut fi fatala. Am fi dorit sa-l prevenim de pericol, dar cand parintele revenea in celula, toate temerile dispareau si ne reincepeam viata pe care el o impusese prin forta sa duhovnicecasca. Din fericire, nici odata nu s’a intamplat nimic rau.

Interesant este faptul ca parintele nu ne-a spus niciodata ca el a organizat slujba Invierii din 1951. Ne-a povestit istoria foarte pe scurt, fara a face vreo aluzie la rolul sau, ci prezentand evenimentul ca pe un act colectiv al preotilor. Abia acum, cand am citit articolul parintelui Sandru, am aflat rolul determinant al parintelui Bej.

Avand atatea detalii, necunoscute pana acum, am inceput sa fac o diferenta intre Invierea savarsita de ortodocsi si cea savarsita de parinti catolici franciscani, impingand mai departe, pana la diferentele structurale bisericesti, dintre Ortodoxie si Catolicism.

De ce preotii ortodocsi au facut o slujba de Inviere, in 1951, la care au chemat toti detinutii, ortodocsi si neortodocsi, buni si rai, fara deosebire si teama si de ce calugarii franciscani nu au chemat pe nimeni din afara si ultima apreciere a parintelui Sandru este constatarea fudula ca nimic nu s’a aflat despre “Invierea” lor, dovada ca “intre noi nu era nici un turnator”?

Parintele Bej nu s’a temut de turnatori, nici nu s’a gandit la ei ca la un pericol, ci i-a poftit pe toti la Praznicul cel Mare si nici unul dintre ei nu a tradat. In fond, nu aveau ce trada, caci slujba era pentru toata lumea, devenise un bun al tuturor si, sunt sigur, daca securistii ar fi venit, parintele i-ar fi primit cu bucurie, pentru ca, asa cum spune parintele Sandru, cand gandeste ortodox: “In fond, Hristos a inviat si pentru ei”. Numai cand gandeste catolic spune: “intre noi nu era nici un turnator.”

Cred ca, dincolo de distinctia facuta de Nae Ionescu si altii, intre catolici si ortodocsi – primii find socotiti Marta, care se ingrijeste de cele ale organizarii si cei de al doilea fiind Maria care statea la picioarele lui Iisus sorbindu-i cuvintele, sau, cu o alta metafora, primii fiind tipul pelerinului (activ) si cei de al doilea, tipul Mirelui (contemplativ), sta o imensa auto apreciere catolica si o umilinta spirituala ortodoxa. De aici, si grija catolicismului pentru “o buna aratare”, fata de ordocsi care se ingrijesc de “o mai buna cautare” . Toate celelalte se pierd in cenusiul detaliilor.

Părintele Gheorghe Calciu, 14 iunie 2002

Foto: Ovidiu Man – Memorial

§ 5 Responses to Din memoriile Parintelui Aurel Sandru – Pastile la Baia Sprie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

What’s this?

You are currently reading Din memoriile Parintelui Aurel Sandru – Pastile la Baia Sprie at Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.

meta

%d blogeri au apreciat asta: