Episcopul în Biserica Ortodoxă sau Duhul şi litera

Părintele Gheorghe Calciu, 20 septembrie 2006

Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, Intemeietorul Bisericii. Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult – Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într’o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Il închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de biserică.

 

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte, sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii. Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într’o oarecare măsură participarea laicilor la conducerea bisericii, această conducere nu se întemeiază pe oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci unul ierarhic. In limbaj teologic, forma ei de conducere este episcopatul monarhic. De exemplu: dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar prin bunăvoinţa ierarhului. El poate dizolva Consiliul cu un singur cuvânt.

 

Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. Epsicopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, poate fi acuzat de către enoriaşii săi şi poate fi depus de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un episcop nu poate obliga pe membrii bisericii căreia îi aparţine să creadă în ceva ce nu face parte din învăţătura Bisericii Universale, nici nu poate lipsi pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, fără o cauză dreaptă. Tot aşa, episcopul nu poate acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, pentru lucruri care nu au temei în credinţa dogmatică sau canonică. Este adevărat că, în anumite împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul canonic cu mai multă largheţă şi îl poate pune în aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există şi situaţii în care episcopul nu poate să facă nici măcar acest lucru, de exemplu, nu poate da o dispensă unui heterodox ca acesta să primească o Taină a Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din Biserică.

 

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul - episcopul cu cel mai mare titlu – nu este infailibil şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta Scriptură, în sinoadele ecumenice, în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi. Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în Biserică şi o «călăuzeşte spre tot Adevărul» (In.15 :26). Prin urmare, dacă episcopul învaţă ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică credinţa Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, în această ipostază, el este reprezentantul tradiţiei ortodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop bun este un păcat şi poate duce imediat la excomunicare, la excluderea imediată din biserică.

 

Din tot ce s’a spus, ar trebui să înţelegem că este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor ortodocşi de a transforma Biserica într’ o instituţie democrată pentru că aceştia compară Biserica cu o instituţie polititcă şi îl reduce pe episcop la ceva ce seamănă unui preşedinte. Dar în democraţie, preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei structuri omeneşti, pe când în Biserica ortodoxă, demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu. Este adevărat că, în ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt de spus, în privinţa celui care îi va conduce, dar acest fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii. Si, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul duhovnicesc). Biserica ortodoxă este un organism ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al bisericii sale – el este capul bisericii sale, omul care slujeşte lui Dumnezeu în numele bisericii şi bisericii în numele lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus.

(De pe internet, postat de Biserica Siriano-Antiohiană)

 

Ceea ce urmează sunt considerentle mele spirituale legate de preoţie.

Preotul este reprezentantul episcopului, dar nu-l înlocuieşte. Atât timp cât rămâne pe linia episcopului, în toate cele stabilite de Sfintele Sinoade, de Sfinţii Părinţi, preotul are puterea de la Episcop în biserică, la nivelul său preoţesc. Dacă se abate de la ceea ce trebuie să facă, din punct de vedere al dogmelor, preotul poate fi suspendat sau caterisit, după gravitatea faptelor. La rândul său, preotul are dreptul să se despartă de episcopul său dacă acesta cade în erezie, sau schismă. (schisma înseamnă despărţirea episcopului de sinodul la care este afiliat şi rămânerea în neafiliere).

 

Episcopul are dreptul de a îndulci regulamentul sau de a-l înăspri, acţiune care se numeşte iconomie, dar nu are dreptul să desfiinţeze un canon. Si preotul poate face acelaşi lucru la nivelul îngăduit lui, pentru că el ştie sufletul celor pe care îi păstoreşte, mă refer la cei care se spovedesc, le ştie şi păcatul, dar le ştie şi pocăinţa, părerea de rău şi îndreptarea.

 

Preotul primeşte harul conducerii, învăţării şi sfinţirii de la arhiereu, când este hirotonit. El poate primi şi însărcinări speciale, temporare sau permanente, prin hotărîri speciale ale episcopului. In baza acestui har, preotul are dreptul să desfiinţeze asociaţii din parohie care se abat de la linia ierarhică, după ce îl înştiinţează pe episcop şi acesta aprobă, fie că trimite un delegat de la Episcopie, fie că nu. In cazuri de persoane, preotul are libertatea s’o facă fără a mai anunţa pe episcop, întrucât cazul personal are caracter local.

 

Câteva lucruri despre literă şi duh. Litera este un instrument de comunicare mort. Dacă duhul iubirii nu incălzeste litera ea poate deveni un instrument ucigas. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dat numeroase exemple în acest înţeles al literii şi al duhului. In general, multe din ceea ce legea a instituit ca efectiv în relaţia interna şi externă sunt deja lucruri osificate. Numai morala merge în pas cu viaţa vie a societătii. Iată ce spune Sf. Apostol Pavel despre literă şi duh (2 Cor. 3 : 6-8):

 

Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, dar duhul face viu. Iar dacă slujirea morţii săpată în litere de piatră s’a făcut întru atâta slavă încât fiii lui Israel nu-si puteau aţinti ochii la faţa lui Moise din pricina slavei feţei lui (care se veştejea) atunci slujirea duhului cum să nu fie ea mai mult întru slavă?

 

Legea Veche (litera) statua: să nu lucrezi Sâmbetele! O mare parte din minunile lui Iisus sunt făcute Sâmbăta tocmai pentru a arăta duhul nu litera, că nu omul era făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta pentru om. Pentru aceasta Iudeii au vrut sa-l ucidă cu pietre de mai multe ori. Iudeii l-au acuzat că a călcat legea. Oare ce ne spune Mântuitorul în această privinţă?

 

Făţarnicilor ! Fiecare din voi oare nu-şi desleagă Sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi îl duce de-l adapă? Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezecea ani a legat-o satana, oare nu se cuvenea să fie deslegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei. Si zicând el aceasta, toţi cei care Ii stăteau împotrivă se ruşinau şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte făcute de El (Luca 13 : 11-17).

 

Legea Veche (litera): Femeia adulteră trebuia omorîtă cu pietre: Dar ce spune Milostivitorul când Iudeii i-au adus o femeie adulteră şi l-au întrebat ce se cade să-i facă, pentru că legea spune să fie omorîtă cu pietre?

 

Iar Iisus, plecându-Se jos, scria cu degetul pe pământ. Dar cum ei stăruiau întrebându-L, El S’a ridicat şi le-a spus: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei. Si iarăşi plecându-se în jos, scria pe pământ. Iar ei auzind şi fiind mustraţi de cuget, ieşeau unul câte unul, începând cu cel mai bătrân şi până la cel din urmă; şi a rămas Iisus singur şi femeia stând la mijloc. Si ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt părâşii tăi? Nici unul nu te-a osândit?

Iar ea a zis: Nici unul Doamne. Nici eu nu te osândesc Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti. (Ioan, 8 ; 1-11)

 

Oare nu este cazul să ne întristăm, atunci când la Consiliile noastre Parohiale şi chiar la Congresele anuale ale Episcopiei, centrul frământărilor şi al osândirilor reciproce este litera şi numai litera. Un cadavru pe care ni-l aruncăm unii altora în faţă ca fiind temelia învăţăturii lui Hristos şi nu este. Duhul încape mai rar din cauza fariseismului care vrea sa ucida, neapărat, femeia adulteră.

 

La ultimul Congres nu s’a cântat Troparul Pogorîrii Duhului Sfânt decât numai la început. Când, dacă am fi avut duh în noi, ar fi trebuit sa-l cântăm cel puţin la fiecare început şi sfârşit de şedinţă. A fost şi un moment de invierea duhovnicească a inimilor noastre atunci când Inalt Preasfinţitul Arhiepiscop Nathaniel şi-a cerut iertare dela toţi şi de la Preasfinţitul Episcop Irineu, îmbrăţişându-se.

Dar iar am ucis duhul şi am optat pentru literă.

NR. Sublinierile apartin autorului