Omagiu unui Arhiereu mereu tânăr

Preot Gh. Calciu, 28 martie 2006

Căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie va fi Păstorul lor, îi va duce la izvorul apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. (Apocalipsă 7:17)

Fără îndoială că există apa vie care curge din coasta împunsă a Mântuitorului pe cruce şi pe care El o proclamă solemn stând în picioare: “Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (In. 7; 38)

Există şi apa vieţii despre care ne spune Sf. Ioan în motto-ul Omagiului nostru, şi în alte părţi, care ne este dăruită de Dumnezeu fără plată: …şi celui ce-i este sete să vină! Cine vrea, sa ia apa vieţii fără plată! (Apocalipsă 22 : 17)

Dumnezeu ne dă apa vieţii fără plată, dar ne cere să venim la El ca s’o primim. Unii vin şi pleacă înapoi setoşi; alţii vin şi o primesc pentru rodire, unii o sută, alţii 60, altii 30 (Mt. 13 :3-9) Cine are urechiu de auzit să audă. Sunt însă unii fericiţi cărora Dumnezeu le dă apa vieţii fără măsură, şi duhul lor, mereu tânăr, nu se vestejeste niciodată: tari în suferinţă, neînduplecaţi în faţa asupririlor, nepătaţi în faţa calomniatorilor, niciodată răspunzând cu aceeaşi monedă, ei îşi îndeplinesc destinul hărăzit de Dumnezeu, păşind demnii peste nimicniciile momentului, spre împlinire. Aceştia sunt oameni născuţi cu o mare făgăduinţă lângă ei. Purtaţi de vrerea lui Dumnezeu pe care o ascultă, trec prin toate vicisitudinile, poate uneori nici nu ştiu unde-i mână Duhul, dar, într’o clipă neaşteptată, printr’o răsucire bruscă a circumstanţelor, voinţa lui Dumnezeu se împlineşte în ei şi prin ei, căci lor le-a dat Dumnezeu multe şi mult i-a încercat, ca pe un argint lămurit în cuptor de pământ, de şapte ori curăţit. (Ps. 12 : 6)

Cei mai mulţi trecem prin viaţa aceasta comozi, aspirând la funcţii sedentare, unde duhul nostru nu tremură şi inima noastră nu arde cum ardea inima în cei doi Apostoli când le vorbea Iisus pe cale spre Emaus. La cina noastră de seară Iisus nu mai frânge pâinea, glasul Lui nu-l mai auzim.

Dar pentru Ierarhul acesta mereu tânăr, pâinea se frânge odată cu inima, glasul Domnului pentru el grăieşte. Uneori glasul sfânt amuţeşte, încercările curg, vrăjmaşul îi prigoneşte sufletul şi viaţa i-o calcă în picioare, dar, până acum, Domnul nu l-a dat morţii, căci nu s’a închinat dumnezeilor mincinoşî, nu a plâns după castraveţii Egiptului şi nici n’a cârtit în pustie întorcându-şi privirea spre viţelul de aur. Nu a rătăcit de la dreapta credinţă nu s’a lăsat ispitit de slavă deşartă, nici nu s’a închinat puterii omeneşti sau strălucirii minţilor care au părăsit calea Domnului glorificându-se pe ei înşişi. Câteodată Domnul l-a apăsat cu apăsare mare, câte odată a trimis vrăjmaşii asupra lui să-l sfâşie cu dinţii, ademeniri şi făgăduinţe, grăiri de rău, apăsare pe cerbice. Dar, încă odată, morţii nu l-a dat, căci El îl pregătea pentru o stare mai înaltă, pe care totdeauna o dăruieşte celor care Il iubesc pe El. Mintea lui nu s’a întunecat din cauza anilor, duhul lui nu s’a incovoiat pentru a place oamenilor, ci totdeauna a ţintit mai sus.

Astăzi păcatele se curăţă, inima se îmbunează, dragostea arhierească învăluie pe toţi, cu căldura inimii care niciodată nu a gândit răzbunare.

Păşind pe treapta înălţării, binecuvintaţi, Inalt Presfintite pe toti care vă urăsc şi care va iubesc iubesc, pe cei care v’au făcut rău sau v’au făcut bine ca nimeni sa nu plece flămând sau însetat, sau întristat de la acest ospăţ al bucuriei. Dumnezeu să va ţină mintea trează spre păzirea adevăratei gândiri ortodoxe, darul vorbirii şi al scrisului neîntinat de nici o minciună din cele care astăzi bântuie lumea, poftirile neîngăduite să nu vi se atingă de inimă şi totdeauna să răspândiţî binecuvântări pe care noi vi le cerem, dar şi peste cei care nu vi le cer, însă au nevoie de ele. Amin.

Binecuvântaţi şi iertati,

Preotul Gheorghe

Patimile, Moartea şi Invierea Domnului

Preot Gh. Calciu, 26 aprilie 2005

Iubiţi credincioşi,

Vom străbate, citind acest articol, cea mai dureroasă suferinţă umană (şi divină) şi cea mai luminoasă bucurie a întregii omeniri: Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi Invierea Lui.

Miercuri, Iuda s’a dus la farisei şi la marii preoţi şi i-a întrebat: Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da în mână. Iar ei i-au dat 30 de arginţi». (Mt. 26: 15) (de atunci, Biserica a rânduit ca Miercurea să fie zi de post, prin care să ne curăţim pe noi şi toată lumea de păcatul vânzării)

Joi – cu această zi începe suferinţa lui Iisus – Ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul: Unde voieşti să-Ti pregătim ca să mănânci Paştile?» Iisus le-a spus: Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: Invăţătorul zice: Timpul Meu este aproape, la tine voi face Paştile cu ucenicii Mei. (Mt. 26 : 17-19) Ucenicii au indeplinit întocmai porunca Invăţătorului. Ei au mers în cetatea Ierusalimului la casa unde El îi trimisese şi acesta le-a arătat un foişor mare, gata aşternut şi acolo au pregătit tot ce trebuia.

In Evanghelia lui Marcu găsim un detaliu (aflat şi la Luca), legat de pregătirea Paştilor, pe care nu-l găsim la ceilalţi Evanghelişti. Este evident că Mântuitorul vorbise din timp cu stăpânul foişorului şi aranjase cum va trimite doi apostoli şi cum vor ajunge la el. Iată textul în forma în care îl găsim la Sf. Evanghelist Marcu: “Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra el, spuneţi-i stăpânului casei că Invăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Pastile cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare, gata aşternut. (Mc. 14: 13-16)

Deoarece acest detaliu apare mai marcat numai la Sf. Marcu, cercetătorii au tras concluzia ca tânărul cu urciorul este chiar autorul celei de a doua Sfinte Evanghelii, adică Sf. Marcu. De altfel, tot un tânăr va apare, de data acesta numai în Evanghelia Sf. Marcu, la arestarea lui Iisus, când ostaşii, văzându-l şi crezând că şi el este vreun ucenic, au vrut să pună mâna pe el. Tânărul era înfăşurat într’o bucata de pânză, s’a smuls şi lăsând giulgiul în mâinile ostaşilor, a fugit gol în noapte.

Tot Joi, seara, a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Si-a luat toate măsurile pentru ca Ultima Cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, nici unul dintre ucenici (pentru ca Iuda sa nu afle de locul Cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus, până în faptul serii, când, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătească Cina Scopul acestei ultime Cine cu ucenicii, era instituirea sfintei Euharistii (împărtăşanii).

In această privinţă, iată ce scrie Sf. Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s’au adunat în curtea arhierelui care se numea Caiafa şi împreună s’au sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. (Mt. 26: 3-5) Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic dinainte, ci s’a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.

Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei de Taină era instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment, Evangheliştii sinoptici - Matei, Marcu şi Luca – insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul din cei doisprezece Il va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi, de aceea voi lua ca prototip Evanghelia Sfântului Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate, diferenţe de limbaj şi de câteva detalii în plus sau în minus.

Evanghelia Sfântului Apostol loan, fiind scrisă mult mai târziu, după ce celelalte trei Evanghelii se împământeniseră, nu mai preia în detaliu aceste părţi deja foarte cunoscute, ci insistă pe cuvântările Mântuitorului cu ocazia Cinei, care nu figurează la cei trei sinoptici.

Ne întoarcem deci la relatarea Cinei la Sf. Matei Evanghelistul: Iar când s’a făcut seară, a şezut Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi mă va vinde. (Mt. 26: 21) Această afirmaţie a Mântuitorului, care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început, pe rând să-L întrebe pe Invăţător: Doamne, nu cumva sunt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru El. Dar, vai, pentru acel om prin care Fiul Omului este vândut; bine era acelui de nu s’ar fu născut. (Mt 26: 24-) Iuda care întinsese în blid cu Iisus, s’a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sunt eu, Invăţătorule? Răspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (id. v. 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.

La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau şi-l întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sunt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este?Iisus i-a răspuns: Acela este căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da. Si întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într’ânsul…Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Si era noapte. (In. 13: 25-27 şi 30) . Acest incident s’a petrecut în taină şi ceilalţi ucenci nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Când Iuda a plecat, după înghiţirea îmbucăturii dată de Mântuitorul şi acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede, ucenicii au crezut că Invăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga), să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare (In. 13: 29).

Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mântuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o Spălarea picioarelor ucenicilor.

…ştiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mână şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S’a sculat de la Cină, S’a desbrăcat de haine şi luând un ştergar, S’a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare tu să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicând: Ceea ce fac Eu tu nu ştii, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce s’a îmbăiat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, căci e curat tot. Si voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vândă. (In.13: 2-11)

Ioan redă în Evanghelia lui Cina cea de Taină pe lungimea a patru capitole, pe când ceilalţi trei Evanghelişti o expediază numai într’un singur capitol. Vom reveni asupra capitolelor Lui Ioan după ce vom analiza esenţa Cinei ultime, adică instituirea Sfintei Euharistii pe care o găsim numai la cei trei Evanghelişti sinoptici: Matei, Marcu şi Luca.

Intreaga Cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea Sfintei Euharistii (Impărtăşanii) Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucencii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Invierea şi Inălţarea la cer. Si să nu ne lipsească nici pe noi creştinii de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când Il vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.

De aceea a şi început El Cina cu Sfânta Euharistie, pe care, aşa cum am spus, Ioan nu a mai relatat-o, căci taina aceasta era practicata de multi ani şi constituia centrul liturghiei. Dar chiar şi aşa, recitind citatul despre spălarea picioarelor, realizăm că acest act a avut loc după terminarea Cinei, căci Ioan spune că Iisus S’a sculat de la Cină şi s’a încins cu un prosop. Deci, respectând succesiunea evenimentelor, constatăm că primul lucru pe care Iisus îl face este să-şi prevină ucencii că unul din ei Il va vinde şi că deci, aproape sunt pătimirea şi moartea Lui, dar şi Invierea. Apoi, în timpul Cinei, Iisus instituie Sf. Euharistie, la care participă şi Iuda care, ca şi noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a Impărtăşaniei şi, asemenea nouă, s’a împărtăşit cu nevrednicie, luându-şi sieşi pedeapsă.

Ceea ce a dorit Invăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit spunându-i că mai bine nu s’ar fi născut şi până în clipa împlinirii faptei lui de moarte, ar fi putut să se întoarcă, dar n’a făcut-o. Mântuitorul nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu. Si luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sângele Meu, al legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Si vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui meu. (Mt. 26: 26-29). Acelaşi text îl găsim la Marcu, cu foarte mici deosebiri ca şi la Luca.

Astfel a instituit Mântuitorul Taina Sfintei Impărtăşanii pe care noi o practicăm de atunci şi o vom practica pănă la sfârşitul lumii. Protestanţii, apăruţi prin ruperea de trunchiul Bisericii, indiferent la ce vreme, nu au taina aceasta, pentru ca ei nu au Harul de la Iisus. Neavând har, nu au nici preoţie şi nici virtutea sacră de a săvârşi Sfintele Taine. Harul acesta de a lega şi a deslega pe pământ ca să fie legate şi deslegate şi în cer, l-a dat Mântuitorul după Invierea Sa, prin suflarea asupra Apostolilor şi prin rostirea cuvintelor: Luaţi Duh Sfânt. C ărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi; cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi. (In. 20: 22-23) Dumnezeu nu lucrează cu simboluri, ci numai cu realităţi. Oamenii lucrează cu simboluri. De exemplu, în privinţa Sfintei Treimi Iisus a spus de mai multe ori: Eu şi Tatăl una suntem. Aici nu este nici un simbolism, ci adevăr divin. Când oamenii au interpretat afirmaţia ca ceva simbolic, au ajuns la erezia subordinaţionistă, a inegalităţii persoanelor treimice. Sau, când a fost vorba de Sfânta împărtăşanie, Iisus a spus direct: Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Si îndată adaugă, spre a preciza cine este Fiul Omului: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (In. 6: 53-54)

Atunci când Iisus a instituit Sf. Euharistie şi a spus: acesta este trupul Meu şi acesta este sângele Meu, a fost exact pe linia celor spuse la capitolul 6 de la Ioan. Iisus a vorbit literal despre pâine ca fiind trupul Sau şi despre vin ca fiind sângele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupându-se din trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după Invierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, aceştia, la rândul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mâinilor peste generaţii şi tuturor preoţilor. Neavând har, protestanţii nu pot săvârşi tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau amintire. Când frâng pâinea ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli spre a nu-L uita. Tainele divine sunt eterne şi, prin Iisus, ele s’au manifestat şi se manifestă în lume ca şi în cer.

La Sf. Evanghelist Luca mai găsim două adaosuri faţă de ceilalţi doi sinoptici: s’a ivit o dispută privind întrebarea care dintre ei să fie cel mai mare în împărăţia cerurilor. Cu această ocazie Iisus face cel mai succint şi cel mai desăvârşit portret al conducătorului: …cel mai mare dintre voi să fie asemenea celui mai mic şi căpetenia asemenea celui ce slujeşte. (Lc. 22: 26)

Al doilea adaos se referă la ce i-a spus lui Petru referitor la lepădare, puţin deosebit de ceilalţi Evanghelişti: Simone, Simone, iată, satana v’a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte pe fraţii tăi. (Luc. 22: 31-32)

In versetele următoare, Petru, lăudându-se cu dragostea lui faţa de Iisus, afirmă că este gata să meargă şi la moarte cu Invăţătorul, la care Iisus Ii spune că, în chiar noaptea aceea, se va lepăda de trei ori de El, înainte de cântatul cocoşului.

Cu aceste fapte şi cuvinte ale Mântuitorului, cei trei Evanghelisti sinoptici încheie Cina de Taină şi trec la momentul Ghetsimani. Ioan însă mai insistă asupra Cinei relatând cuvintele pe care Iisus le-a rostit ca un rămas bun faţă de Apostolii Săi, despre care ştia că se vor risipi şi se vor tulbura, că Petru se va lepăda şi Iuda se va spânzura neînţelegând iubirea şi iertarea divnă. Inima lui era îndurerată şi inima Apostolilor tulburata.

Redarea mai amănunţită a acestor capitole de la Ioan, pentru planul articolului nostru, ar fi imposibilă. De aceea vom prezenta câteva lucruri mai importante şi, la nevoie, cu scurte comentarii.

La Ioan găsim cuvintele lui Iisus, înainte de a merge în Ghetsimani, cuvinte prin care El Işi ia rămasul bun de la ucenicii Săi şi le dă cele din urmă sfaturi. In capitolul 14, Iisus spune despre Sine că prin El se ajumge la Tatăl, ca Tatăl este întru El şi El întru Tatăl: Cel ce M’a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. (vers. 9) Apoi le făgăduieşte trimiterea Duhului Sfânt – Mângâietorul – pe care Tatăl Il va trimite în numele lui Iisus. Apoi adaugă: Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă, nu precum vi-o da lumea vi-o dau eu. (Vers. 27)

In Cap. 15, Mântuitorul spune despe El că este viţa, iar apostolii - şi noi după ei - suntem mlădiţele. Dacă mlădiţa rămâne în butucul viţei, aduce roadă şi roada rămâne. Dacă mlădiţa se desparte de trunchiu, moare şi nu mai este bună decât pentru foc. Se pare că această aluzie este la sectele care se rup de trunchiul bisericii şi care nu aduc roadă, dar se referă tot aşa de bine la fiecare dintre noi când ne despărţim de Iisus. Apoi Mântuitorul le dă porunca iubirii: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v’am iubit pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi…(vers. 12-13) Intorcând-se din nou la trimiterea Duhului Sfânt pe care o făgăduieşe Apostolilor, Iisus precizează: Duhul Adevărului Cel ce din Tatăl purcede…(vers 26)

De aici s’a născut disputa cu catolicii care au adăugat din Tatăl şi de la Fiul purcede (Teoria lui Filioque) ceea ce este falsificarea Sfintei Scripturi. Falsificarea aceasta a fost preluată de toţi protestanţii şi neoprotestanţii născuţi din Catolicism.

In capitolul 16, Mântuitorul îi previne pe ucenici că vor trece prin prigoniri viitoare, care se vor extinde şi peste urmaşii Apostolilor, prigoniri care se vor accentua, dar cei buni vor fi întăriţi de Duhul Sfânt şi că va veni vremea, care nu este departe când ucenicii se vor risipi la ale lor. Iar pentru cei care vor rezista El le va da biruinţă asupra lumii: In lume necazuri veţi avea: dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea. (vers 33)

Capitolul 17, ultimul din cele închinate Cinei de Taină de către Sf. Evanghelist Ioan, conţine Rugăciunea Arhierească a lui Iisus. In ea, Mântuitorul se roagă pentru Sine, arătând că şi-a împlimit misiunea şi acum pleacă la Tatăl, de unde a ieşit; se roagă pentru ucenici ca să-i păzească Tatăl, fiindcă ei rămân singuri pe lume şi se roaga pentru lume, adică pentru toţi cei care vor crede în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, prin propoveduirea lor.

După acest ultim cuvânt al Mântuitorului, cântând Psalmi, ucenicii şi Invăţătorul s’au dus în Grădina Ghetsimani să se roage. Această Grădină a Măslinilor era unul din locurile preferate pentru rugăciune ale lui Iisus. In relatarea celor petrecute aici, ne întoarcem iar la Sf. Evanghelist Matei, pe care l-am luat ca referinţă.

Ajunşi în grădină, Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi luând numai pe Petru pe Iacob şi pe Ioan, a stat puţin cu ei şi le-a spus: Intristat de moarte Imi este sufletul Meu. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Apoi El s’a dus ceva mai departe şi S’a rugat zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă paharul acesta pe alături de Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. (Mt. 26: 38 şi 39)

Evangheliştii ne spun doar atât din rugăciunea lui Iisus. Dar este neîndoios că rugăciunea a durat mult mai mult, pentru că Iisus, întorcând-se la cei trei ucenici, i-a găsit dormind şi i-a mustrat că nu au putut veghea măcar un ceas cu El. Apoi Iisus S’a dus din nou la acelaşi loc şi iar s’a rugat zicând: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treacă pe alături de Mine acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. (vers 42) Apoi a venit din nou la cei trei Apostoli şi i-a găsit dormind. Dar nu i-a mai sculat, ci S’a dus înapoi la locul de rugăciune şi S’a rugat cu aceleaşi cuvinte.

Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le analizăm spre a clarifica unele fapte. Poeţii şi scriitorii (uneori si preoţii) au dramatizat momentul rugăciunii şi al singurătăţii lui Iisus, ca un preludiu la singurătatea de pe cruce. Unii din ei se întreabă retoric: De ce n-a răspuns Dumnezeu la rugăciunea lui Iisus?

Daca ne uităm cu atenţie la citatele rugăciunii (date de noi) observăm o modificare între întâia şi a doua rugăciune: in prima parte, Iisus se roagă Tatălui ca să treacă paharul pe alăturea de El. După ce îi găseşte pe ucenici adormiţi şi îi mustră, Mântuitorul schimbă conţinutul rugăciunii şi nu mai spune: Dacă este cu putinţă, treaca paharul acesta pe lângă Mine… ci spune: Părintele Meu, de nu este cu putinţă sa treaca paharul ….facă-se voia Ta. Ce s’a întâmplat între cele două faze ale rugăciunii? Mântuitorul a ales din lume 12 Apostoli, cei buni. Dintre ei a ales apoi numai trei (Petru, Iacob şi Ioan), cei mai buni dintre cei buni. Când S’a rugat să treacă paharul pe lângă el şi apoi S’a dus să vadă ce fac ucenicii, i-a găsit dormind. Sensul acestei neputinţe i-a revelat că acesta era răspunsul Tatălui: lumea avea nevoie de sacrificiul Lui. Fără acest sacrificu, ar cădea in somnul pierii. Nici cei mai buni trei din lume nu au putut priveghea un ceas cu Iisus. Inţelegând mesajul Tatălui, Iisus schimbă conţinutul şi spune că dacă nu este cu putinţă ce ceruse, facă-se voia Tatălui. Mai vine odată la ei şi iar îi găseşte dormind şi nu-i mai trezeşte, ci le spune: De acum dormiţi şi odihniţi-vă…Sculaţi-vă să mergem. Iată, s’a apropiat cel care mă vinde. (Mt. 26: 46)

Incă înainte ca El să-Si fi terminat cuvintele, a apărut Iuda cu ostaşi romani şi cu servitorii arhiereilor. S’a apropiat de Iisus şi L-a sărutat pe obraz, ca semn de recunoaştere pentru cei ce veneau să-L aresteze şi i-a spus lui Iisus: Bucură-te, Invăţătorule! Mântuitorul l-a întrebat: Prietene, pentru ce ai venit? La Sf. Luca găsim replica lui Iisus modificată: Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului? (Lc.22: 48)

Cei care L-au arestat pe Iisus L-au dus la casa Arhiereului anului, Caiafa. Sf. Ioan spune că, mai întâi L-au dus la casa lui Ana, care era socrul lui Caiafa şi, prin el ajunsese acesta mare arhiereu. Ana avea mare autoritate asupra ginerelui său. De la Ana, L-au dus pe Iisus la Caiafa, probabil cu anumite instrucţiuni către Arhiereu, privind pe Iisus. Partea aceasta a judecăţii este numită Procesul Religios al Mântuitorului. Iudeii voiau aprobarea poporului ca sa-L condamne pe Iisus. Or poporul nu ar fi putut fi convins că Iisus era un răufăcător. Trebuia convins că Iisus era un eretic, un stricător de lege iudaică. De aceea, arhiereul Il întreabă despre învăţătura Lui. Aici Iisus a fost bătut, batjocorit. Martorii aduşi la proces împotriva Lui nu erau deloc convingători, La urmă au venit doi care au mărturisit că Iisus vrea să strice lagea şi să dărâme templul iudaic, referindu-se la ceea ce spusese El: Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi. Dar Iisus vorbise despre templul trupului Său. Această blasfemie era suficientă pentru a-L condamna la moarte. La întrebarea arhiereului, care şi-a sfâşiat hainele în semn de spaima de blasfemia lui Iisus care se numea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, poporul a răspuns că e vinovat de moarte. După obţinerea verdictului de la popor, Caiafa l-a trimis pe Iisus la Pilat, acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Acum începe procesul politic al lui Iisus. Câtă vreme Iisus a fost judecat de Caiafa, Petru, care fusese adus de Ioan în curtea arhierelui (pe cât se pare, Ioan era bine cunoscut la casa lui Caiafa) s’a lepădat de Iisus de trei ori, în mod gradat, şi nu în faţa preoţilor, ci în faţa slugilor. Când portăreasa l-a întrebat dacă nu este si el ucenic al lui Iisus, el a răspuns evaziv: Nu sunt! (cap. 16, v.17) Apoi nişte servitori l-au întrebat acelaşi lucru şi el a răspuns cu jurământ: Nu-L cunosc pe omul acesta, (Mt. 26:74). Iar când l-a intrebat un alt servitor, pentru a treia oara, Petru a început a se blestema şi a jura: nu-L cunosc pe omul acesta. (Mt. 26:74) Atunci a cântat cocoşul şi Petru, aducând-şi aminte de ceea ce îi spusese Iisus, a plâns cu amar, pocăindu-se.

Procesul lui Iisus la Pilat a fost cea mai caricaturală procedură juridică romană. Fiind un adept al filosofiei sceptice, Pilat se temea de orice adevăr, dar cel mai tare se temea de adevărul puterii Iudeilor la curtea imperială romană. Stia că Iisus este nevinovat şi atunci a uzat de tot feliul de şiretlicuri ca să nu-l condamne. Iudeii strigau însă mereu: Răstigbeşte-l! Prima încercare a lui Pilat de a-L salva pe Iisus a fost tactica lui de a se debarasa de proces spunând Iudeilor: Luaţi-l voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă erau hotărîţi să-l condamne la moarte pe Iisus, prin mâna lui Pilat, căci ei nu aveau dreptul de a condamna la moarte. A doua a fost propunerea lui Pilat de a-l graţia pe Iisus folosindu-se de o veche tradiţie iudaică de a elibera, de Paştele lor, un condamnat la moarte. El spune Evreilor: …La voi este obiceiul ca de Paşti să vă eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-l eliberez pe Impăratul Iudeilor. (In. 18: 39) Iudeii au strigat că nu pe Iisus, ci pe Baraba, care era un tâlhar. Această încercare a făcut-o Pilat deoarece soţia sa, Claudica Procula, care era catehumenă pentru a trece la iudaism, i-a trimis printr’un servitor, o scrisoare în care îi spunea: Nimic să nu-I faci dreptului aceluia căci mult am pătimit astăzi în vis pentru Dânsul. (Mt. 27: 19)

Atunci Pilat a pus ostaşii să-L bată pe Iisus. Apoi, însângerat, îmbrăcat într’o mantie roşie şi cu cununa de spini pe cap, L-a adus în faţa Iudeilor, crezând că le va înduioşa inima şi le-a spus: Ecce Homo, adică: Iată, Omul. Dar Iudeii mai tare strigau răstigneşte-l. El i-a mai întrebat iar dacă nu vor să-L elibereze pe împăratul Iudeilor. Ei insă au strigat: Dacă-l eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului. Auzind Pilat aceste cuvinte, s’a speriat că ar putea fi acuzat la curtea romană unde Evreii aveau mare putere. A luat un vas cu apă. S’a spălat pe mâini şi a spus: Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei lui) Iudeii au strigat toţi: Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri. (Mt. 27: 25)

28 de ani mai târziu, (71 d.H.) împăratul Titus a cucerit Ierusalimul din cauza unei răscoale şi Iudeii au fost împrăştiaţi în toată lumea, ei şi copiii lor, aşa cum şi-au cerut ei înşişi ca blestemul sângelui Domnului să cadă peste ei şi peste copiii lor. Pilat a intrat în Crez cu laşitatea lui. După moartea şi Invierea Domnului, Pilat, care ajunsese procurator al Palestinei prin protecţia la curtea împărătului Tiberius a nobilului Sejanus, s’a găsit descoperit prin căderea în disgraţie a protectorului său. A fost rechemat la Roma şi s’a sinucis tăindu-şi arterele de la mâini în baie după obiceiul vemii. Iudeii s’au împrăştiat în toată lunea, Iuda s’a spâmzurat, necunoscând mila şi iertarea divină din cauza nepocăinţei lui, Petru s’a pocăit şi a fost salvat.

Iisus a fost dat pe mâna ostaşilor romani care l-au schingiuit (aduceti-vă aminte de filmul lui Mel Gibson) şi a fost răstignit pe cruce între doi tâlhari, batjocorit de Evrei chiar şi atunci când murea pe cruce. Sfânta Scriptură, relatează în detaliu chinurile Mântuitorului. Se părea atunci, că toată lunea era cuprincsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Si totuşi, există un moment mişcător, când un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci când Fiul lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce şi I-a purtat-o până la locul răstignirii. A fost momentul trezirii umanităţii care preia greutatea crucii lui Iisus.

Sfânta Scritură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări: 1. – Dupa ce l-au pus pe Iisus pe cruce, Iudeii îl batjocoreau şi-l ocărau cu tot felul de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus S’a rugat: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. (Lc. 23: 34). 2. – Doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Mântuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Cel din stânga Il insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la Iudei. Cel din dreapta însă il mustra pe tâlhar şi mărturisea ca ei sunt vinovaţi, dar Iisus era nevinovat: Apoi s’a adresat Mântuitorului să-l pomenească întru Impărţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr îţi spun Eu ţie, mâine vei fi cu Mine în rai. (Lc. 23: 42) 3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea mama Sa cu alte femei mironosiţe şi cu Sf, Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus mamei Sale arătându-l pe Ioan: Femeie, iată fiul tău. Apoi către ucenic: Iată mama ta. (Lc. 19: 26-27) 4. – Iisus pierduse mult sânge din cauza torturii. Această pierdere I-a provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e sete. (In. 19:28) Unul din ostaşi a luat un burete muiat în oţet şi l-a pus într’o trestie şi ducându-l la gura lui Iisus i-a dat să bea. In unele versiuni se spune că Iisus a gustat, dar nu a băut. De obicei, oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus nu a băut, ci numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea, începe agonia pe cruce a Mântuitorului. 5. – El strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani, (Mt. 27: 46) , adică, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit. Această frază a rostit-o Iisus în aramaică, limba pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta Iudeii, necunoscând limba, au crezut că îl cheama pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei, lasă să vie Ilie să-L mântuiască. Acesta este momentul cel mai tragic, când Iisus este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră. 6. – Părinte, în mâinile tale Imi dau duhul Meu. In clipa supremă, Iisus simte mângăierea Tatălui Său din ceruri. 7. – Săvârşitu-s’a! Cu acest ultim cuvânt, Iisus Si-a plecat capul şi Si-a dat duhul.

In clipa morţii Lui, s’au petrecut câteva lucruri suprafireşti: din ceasul al şaselea şi până în ceasul al noulea s’a făcut întuneric mare; catapeteasma templului s’a sfâşiat de sus şi până jos; s’a făcut un cutremur mare şi s’au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor. Văzând toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas tare: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta.(Mt. 27: 54) Astfel, lumea păgână, mărturiseşte în ciuda batjocurei Iudeilor că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din Cirene, un ostaş păgân aduce lui Iisus o laudă promiţătoare de mântuire pentru lume.

Iisus, fiind atârnat pe cruce prin cuie bătute în mâini şi picioare, a pierdut mult sânge, a slăbit şi, până seara, a murit. Cei doi tâlhari, fiind legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit. Iosif din Arimateeea, care era ucenic ascuns al Mântuitorului, s’a dus la Pilat şi a cerut să-i dea trupul lui Iisus să-l îngroape. Pilat s’a mirat ca Iisus a murit aşa de curând şi a trimis ostaşi să vadă dacă Iisus murise cu adevărat. Aceşti s’au dus întâi la cei doi tâlhari care incă mai gemeau şi le-a sdrobit fluierele picioarelor. Această sdrobire era o practică obişnuită la Romani, pentru scurtarea suferinţelor: sdrobirea brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atât de puternic in corpul slăbit al condamnaţilor încât ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort si ostaşul a căutat să se asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre cea stângă. Aceasta era o lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot pieptul de jos în sus şi de la dreapta la stânga pâtrunzând inima adversaruluipe care o foloseau înluptă vitejii Romani. A curs din rana Domnului sânge şi apă. Asta dovedea ca Iisus era mort de mai multă vreme, căci în înima Lui se separase serul sanguim de globulele roşii.

Iosif a luat trupul Invăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui, într’un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun alt mort. A venit şi Nicodim şi au adus cu ei ca la o sută de litre (litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se usca repede. In el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în giulgiu şi L-au pus în mormânt. Iudeii care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise de Inviere Lui, au cerut lui Pilat ostaşi care să pâzească mormântul,

Ca nu cumva, venind ucenicii să-L fure şi să spună poporului: S’a sculat din morţi: şi rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi. (Mt. 27: 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi Iudeii au sigilat mormântul

Dumincă spre zori, Iisus a înviat din morţi. Când femeile mironosiţe au venit la mormânt, foarte de dimineaţă, au văzut un înger ca un fulger străbătând cerul grădinii lui Iosif. Ele au alergat la mormânt şi au văzut în mormânt doi îngeri, unul la cap şi altul la picioare, care le-au spus ca Iisus a inviat şi le-au îndemnat să se duca şi să vestească ucenicilor Invierea. Ostaşii zăceau ca morţi, străfulgeraţi de lumina Invierii Domnului.

Evident că Mântuitorul a înviat din morţi înainte de sosirea la mormânt a femeilor mironosiţe care veniseră să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după tradiţia iudaică. Iată ce spune Sf. Evanghelist Matei: Infăţişarea lui (a îngerului, nm) era ca a fulgerului, iar îmbrăcintea lui era mai albă ca zăpada. Şi de frica lui s’au cutremurat străjerii şi s’au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzând, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus. Si mergând degrabă, spuneţi ucenicilor că S’a sculat din morţi. Si Iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Il veti vedea. Iată, eu v’am spus. Si plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi bucurie mare alergau să-i vestească pe ucencii Lui. (Mt. 28: 3-8)

In general, ucenicii s’au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezând că, din durerea morţii Invătătorului, ele au avut halucinaţii. Petru şi cu Ioan insă, au alergat la mormânt, l-au găsit deschis şi nepăzit, au intrat înăuntru, întâi Petru şi apoi Ioan şi au văzut giulgiurile singure zăcând. Am spus ca Giulgiul fusese înmuiat de Iosif şi Nicodim într’un amestec de aloe cu smirnă, care era repede sicativ, aşa că ei au gasit giulgiul întărit, nedesfăcut, ca şi cum Iisus ieşise prin ţesătură, fără a strica forma de pânză a trupului Său. Aceasta era dovada că Invăţătorul ieşise in mod minunat din giulgiu fără a fi fost nevoie să desfăşoare pânza.

Mântuitorul S’a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat. Aceştia alergau la ceilalţi Apostoli şi le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar ei tot nu credeau. Apoi s’a aratat tuturor Apostolilor (fără Toma) după aceea iarăsi tuturor, de astă dată cu Toma şi iaraşi de mai multe ori la grupuri de ucenici şi de dicipoli ai lor, vreme de 40 de zile, când, la o ultimă arătare, S’a înălţat la cer, înaintea lor.

Am urmat pas cu pas evenimentele din Săptămâna Patimilor Mântuitorului nostru, uneori cu informaţie lucidă, alte ori cu durerea vinovăţiei că fiecare dintre noi, pe baza unei solidarităţi umane, suntem părtaşi la Răstignirea lui Iisus, dar şi prin faptele noastre am rănit pe Cel răstignit. Cu fiecare păcat al minţii, am apăsat un spin pe capul Fiului lui Dumnezeu; cu fiecare păcat al trupului, am mai bătut un cui în palmele şi picioarele Lui şi cu fiecare păcat al inimii, am mai străpuns încă odată coasta însuliţată de soldatul roman a lui Hristos.

Dumnezeu ne-a rânduit postul ispăşirii, să nu abandonăm calea lui Iisus. Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru, Iisus ne-a ispăşit pe toţi şi bucuria Invierii Lui străluceşte peste noi toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi.

Hristos a înviat!

Episcopul în Biserica Ortodoxă sau Duhul şi litera

Părintele Gheorghe Calciu, 20 septembrie 2006

Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, Intemeietorul Bisericii. Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult – Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într’o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Il închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de biserică.

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte, sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii. Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într’o oarecare măsură participarea laicilor la conducerea bisericii, această conducere nu se întemeiază pe oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci unul ierarhic. In limbaj teologic, forma ei de conducere este episcopatul monarhic. De exemplu: dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar prin bunăvoinţa ierarhului. El poate dizolva Consiliul cu un singur cuvânt.

Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. Epsicopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, poate fi acuzat de către enoriaşii săi şi poate fi depus de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un episcop nu poate obliga pe membrii bisericii căreia îi aparţine să creadă în ceva ce nu face parte din învăţătura Bisericii Universale, nici nu poate lipsi pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, fără o cauză dreaptă. Tot aşa, episcopul nu poate acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, pentru lucruri care nu au temei în credinţa dogmatică sau canonică. Este adevărat că, în anumite împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul canonic cu mai multă largheţă şi îl poate pune în aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există şi situaţii în care episcopul nu poate să facă nici măcar acest lucru, de exemplu, nu poate da o dispensă unui heterodox ca acesta să primească o Taină a Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din Biserică.

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul - episcopul cu cel mai mare titlu – nu este infailibil şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta Scriptură, în sinoadele ecumenice, în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi. Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în Biserică şi o «călăuzeşte spre tot Adevărul» (In.15 :26). Prin urmare, dacă episcopul învaţă ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică credinţa Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, în această ipostază, el este reprezentantul tradiţiei ortodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop bun este un păcat şi poate duce imediat la excomunicare, la excluderea imediată din biserică.

Din tot ce s’a spus, ar trebui să înţelegem că este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor ortodocşi de a transforma Biserica într’ o instituţie democrată pentru că aceştia compară Biserica cu o instituţie polititcă şi îl reduce pe episcop la ceva ce seamănă unui preşedinte. Dar în democraţie, preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei structuri omeneşti, pe când în Biserica ortodoxă, demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu. Este adevărat că, în ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt de spus, în privinţa celui care îi va conduce, dar acest fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii. Si, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul duhovnicesc). Biserica ortodoxă este un organism ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al bisericii sale – el este capul bisericii sale, omul care slujeşte lui Dumnezeu în numele bisericii şi bisericii în numele lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus.

(De pe internet, postat de Biserica Siriano-Antiohiană)

Ceea ce urmează sunt considerentle mele spirituale legate de preoţie.

Preotul este reprezentantul episcopului, dar nu-l înlocuieşte. Atât timp cât rămâne pe linia episcopului, în toate cele stabilite de Sfintele Sinoade, de Sfinţii Părinţi, preotul are puterea de la Episcop în biserică, la nivelul său preoţesc. Dacă se abate de la ceea ce trebuie să facă, din punct de vedere al dogmelor, preotul poate fi suspendat sau caterisit, după gravitatea faptelor. La rândul său, preotul are dreptul să se despartă de episcopul său dacă acesta cade în erezie, sau schismă. (schisma înseamnă despărţirea episcopului de sinodul la care este afiliat şi rămânerea în neafiliere).

Episcopul are dreptul de a îndulci regulamentul sau de a-l înăspri, acţiune care se numeşte iconomie, dar nu are dreptul să desfiinţeze un canon. Si preotul poate face acelaşi lucru la nivelul îngăduit lui, pentru că el ştie sufletul celor pe care îi păstoreşte, mă refer la cei care se spovedesc, le ştie şi păcatul, dar le ştie şi pocăinţa, părerea de rău şi îndreptarea.

Preotul primeşte harul conducerii, învăţării şi sfinţirii de la arhiereu, când este hirotonit. El poate primi şi însărcinări speciale, temporare sau permanente, prin hotărîri speciale ale episcopului. In baza acestui har, preotul are dreptul să desfiinţeze asociaţii din parohie care se abat de la linia ierarhică, după ce îl înştiinţează pe episcop şi acesta aprobă, fie că trimite un delegat de la Episcopie, fie că nu. In cazuri de persoane, preotul are libertatea s’o facă fără a mai anunţa pe episcop, întrucât cazul personal are caracter local.

Câteva lucruri despre literă şi duh. Litera este un instrument de comunicare mort. Dacă duhul iubirii nu incălzeste litera ea poate deveni un instrument ucigas. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dat numeroase exemple în acest înţeles al literii şi al duhului. In general, multe din ceea ce legea a instituit ca efectiv în relaţia interna şi externă sunt deja lucruri osificate. Numai morala merge în pas cu viaţa vie a societătii. Iată ce spune Sf. Apostol Pavel despre literă şi duh (2 Cor. 3 : 6-8):

Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, dar duhul face viu. Iar dacă slujirea morţii săpată în litere de piatră s’a făcut întru atâta slavă încât fiii lui Israel nu-si puteau aţinti ochii la faţa lui Moise din pricina slavei feţei lui (care se veştejea) atunci slujirea duhului cum să nu fie ea mai mult întru slavă?

Legea Veche (litera) statua: să nu lucrezi Sâmbetele! O mare parte din minunile lui Iisus sunt făcute Sâmbăta tocmai pentru a arăta duhul nu litera, că nu omul era făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta pentru om. Pentru aceasta Iudeii au vrut sa-l ucidă cu pietre de mai multe ori. Iudeii l-au acuzat că a călcat legea. Oare ce ne spune Mântuitorul în această privinţă?

Făţarnicilor ! Fiecare din voi oare nu-şi desleagă Sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi îl duce de-l adapă? Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezecea ani a legat-o satana, oare nu se cuvenea să fie deslegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei. Si zicând el aceasta, toţi cei care Ii stăteau împotrivă se ruşinau şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte făcute de El (Luca 13 : 11-17).

Legea Veche (litera): Femeia adulteră trebuia omorîtă cu pietre: Dar ce spune Milostivitorul când Iudeii i-au adus o femeie adulteră şi l-au întrebat ce se cade să-i facă, pentru că legea spune să fie omorîtă cu pietre?

Iar Iisus, plecându-Se jos, scria cu degetul pe pământ. Dar cum ei stăruiau întrebându-L, El S’a ridicat şi le-a spus: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei. Si iarăşi plecându-se în jos, scria pe pământ. Iar ei auzind şi fiind mustraţi de cuget, ieşeau unul câte unul, începând cu cel mai bătrân şi până la cel din urmă; şi a rămas Iisus singur şi femeia stând la mijloc. Si ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt părâşii tăi? Nici unul nu te-a osândit?

Iar ea a zis: Nici unul Doamne. Nici eu nu te osândesc Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti. (Ioan, 8 ; 1-11)

Oare nu este cazul să ne întristăm, atunci când la Consiliile noastre Parohiale şi chiar la Congresele anuale ale Episcopiei, centrul frământărilor şi al osândirilor reciproce este litera şi numai litera. Un cadavru pe care ni-l aruncăm unii altora în faţă ca fiind temelia învăţăturii lui Hristos şi nu este. Duhul încape mai rar din cauza fariseismului care vrea sa ucida, neapărat, femeia adulteră.

La ultimul Congres nu s’a cântat Troparul Pogorîrii Duhului Sfânt decât numai la început. Când, dacă am fi avut duh în noi, ar fi trebuit sa-l cântăm cel puţin la fiecare început şi sfârşit de şedinţă. A fost şi un moment de invierea duhovnicească a inimilor noastre atunci când Inalt Preasfinţitul Arhiepiscop Nathaniel şi-a cerut iertare dela toţi şi de la Preasfinţitul Episcop Irineu, îmbrăţişându-se.

Dar iar am ucis duhul şi am optat pentru literă.

NR. Sublinierile apartin autorului

Rugăciunile zilnice

Părintele Gheorghe Calciu, 4 februarie 2002

După publicarea articolului Rugăciunea Pioasă, care a fost pus şi pe internet, am primit mai multe mesaje de le diferiţi credincioşi care mi-au spus că ar vrea să ştie mai mult cum să se roage. Le-aş putea spune că aceste rugăciuni se găsesc în orice Carte de Rugăciuni. Am preferat însă să scriu cele mai importante rugăciuni cu mâna mea dorind ca Dumnezeu să-mi socotească această puţină osteneală ca o uşurare a multelor mele păcate.

Rugăciunile Incepătoare sau ale Trisaghionului

Impărate Ceresc

(Este o rugăciune adresata Sfântului Duh. Este pusă prima, pentru că Sf. Duh curăţeşte şi sfinţeşte sufletul pregătindu-l pentru cucernicia pe care trebuie să o avem în timpul rugăciunii.)

Impărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, carele pretutindenea eşti şi pe toate le plineşti, vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi ne mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

(Rugăciunea care urmeaza – Trisaghionul propriu-zis – este adresată Tatălui Ceresc)

Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Următoarea rugăciune este adresată Sfintei Treimi)

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi, Doamne, curăţeşte păcatele noastre, Stăpne, iartă fărădelegile noastre, Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre pentru numele tău.

Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

(Rugăciunea care urmează – Tatăl Nostru – este numită Rugăciunea Domnească - pentru că ea ne-a fost dată de Insuşi Domnul nostru Iisus Hristos, atunci când ucenicii Lui I-au cerut: Doamne, învaţa-ne cum să ne rugăm)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tau, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţiă, puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!

Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte,

Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte.

Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte, Doamne, miluieste.

Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte, Doamne, miluieşte.

Veniţi să ne închinăm Impăratului nostru Dumnezeu. (se bate o metanie)

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos Impăratul nostru Dumnezeu. (se bate încă o metanie)

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Insuşi Hristos, Impăratul şi Dumnezeul nostru. (se bate a treia metanie)

Psalmul 50

(este un psalm de umilinţă, poate cel mai frumos şi cel mai plin de cucernicie. Este scris de împăratul David.)

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Tie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că, iată, întru fărădelegi m’am zămislit şi în păcate m’a născut maica mea; că, iată, adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Intoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Invăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă,Ti-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău jertfe. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

(Apoi zi aceste rugăciuni către Maica Domnului)

Cuvine-se, cu adevărat, să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii, carea, fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea, cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie, bucură-te mireasă, pururea Fecioară.

Apoi spune cu vorbele tale rugăciuni pentru folosinţa ta: dacă eşti bolnav, roagă-te pentru sănătate, dacă eşti persecutat, roagă-te pentru îmblânzirea celor ce te apasă, dacă ai nelinişte în familie, roagă-te pentru pacea casei tale. Roagă-te pentru părinţi şi bunici, pentru fraţi şi surori, pentru copii, pentru prieteni şi chiar pentru vrăjmaşi, ca Dumnezeu sa-i îmblânzească. Roagă-te pentru reuşită la examene sau alte probe, la câştigarea celor de folos, la paza de primejdiile zilei şi ale nopţii, pentru ajutor în călătorie, etc.

Iată o rugăciune pentru CĂLĂTORIE:

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, primeşte această rugăciune spre iertarea păcatelor mele, ale robului Tău (îţi spui numele) şi binecuvintează călătoria mea, precum ai binecuvântat oarecând călătoria robului Tău Tobie, încât, orb fiind, a putut călători şi a se întoarce cu pace la casa lui. Trimite-mi, Doamne, înger paşnic, împreună călător cu mine, păzitor şi sprijinitor al meu şi păzeşte-mă nevătămat de orice întâmplare rea. Si aşa, în pace, sănătos şi cu bună sporire să mă întorc acasă ca, prin aceasta, să se proslăvească în mine numele Tău cel prea încuviinţat, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururuea şi în vecii vecilor. Amin.

Si o rugăciune la caz de BOALĂ:

Doctorul Sufletelor şi al trupurilor noastre, cu umilinţă şi cu sdrobire de inimă cad la Tine şi suspinând strig ºie: vindecă-mi durerea, tămăduieşte patimile sufletului şi ale trupului meu, ale robului Tău (îţi spui numele) şi, ca un bun, iartă-mi mie toată greşala cea de voie şi cea fără de voie şi degrab ridică-mă din patul durerii, căci Tu nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să vie viu. De aceea Te rog, Stăpâne, îndură-Te şi mă miluieşte pe mine, robul Tău, conteneşte-mi boala, uşurează-mi toată patima şi toată neputinţa, potoleşte-mi răceala şi toată fierbinţeala, tinde mâna Ta cea tare şi mă ridică din patul durerii precum oarecând pe fiica lui Iair. Cel ce cu atingerea Ta ai vindecat pe soacra lui Petru, fiind cuprinsă friguri, aşa şi acum, pe mine, robul Tau (Iţi spui numele) vindecă-mă degrab şi fă-mă sănătos cu puterea Ta cea dumnezeească şi voi slăvi numele cel sfânt al Treimii celei de o fiinţă, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Mai adăugăm încă două modele de rugăciuni:

RUGĂCIUNEA PENTRU VRĂJMAŞI:

Iubitorule de suflete, Doamne, cel ce Te-ai rugat pentru cei ce Te-au răstignit pe Tine şi ne-ai poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pe cei ce mă urăsc pe mine şi mă asupresc, iartă-i şi povăţuieşte-i să se abată de la tot răul şi de la tot vicleşugul şi spre iubirea de fraţi şi spre facerea de bine să vieţuiască. Cu smerenie aduc această rugăciune eu smeritul robul Tău (îţi spui numele) ca într’un glas şi un cuget să Te slăvim pe Tine, Unule Iubitorule de oameni. Si precum întâiul Tău mucenic Stefan Te ruga pentru cei ce-l ucideau, tot aşa şi eu, căzând, Te rog: pe cei ce mă urăsc şi mă asupresc iartă-i ca nici unul dintre ei să nu piară din pricina mea, ci toţi, cu Harul Tău să se mântuiască Dumnezeul meu cel îndurat şi slăvit, în vecii vecilor. Amin!

RUGĂCIUNE DE MULŢUMIRE!

Mulţumitor fiind eu, nevrednicul robul Tău (îţi spui numele) pentru bunătătileTale cele mari ce le-ai revărsat asupra mea, lăudând Te binecuvintez, mulţumesc şi îţi cânt slăvind marea Ta milostivire şi cu dragoste, ca un rob nevrednic, strig Ţie: Făcătorule de bine, Mântuitorul meu, slavă ºie, pentru binefacerile şi darurile Tale cele mari de care m-ai învrednicit pe mine. Stăpâne, cu nevoinţă alerg la Tine slăvindu-Te ca pe un dătător de bine şi a toate Făcător strig: Slavă Ţie întru tot Indurate, Dumnezeul meu, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După aceste modele puteţi fiecare face rugăciuni pentru nevoile personale şi imediate. Dacă vă vine greu, îmi puteţi trimite un e-mail şi eu voi scoate pentru cel ce mă solicită rugăciunea cerută, slujindu-mă de cărţile de slujbă.

N.R. Mare dragoste avea părintele pentru noi toţi! Se înţelege, desigur, că partea cu mesajul prin email nu mai este acum valabilă. Sper totuşi printre <noi fiecare să-i găsească un înlocuitor în ce priveşte sfaturile în legătură cu rugăciunea personală

Foto: Mihaela Nedea (Măn. Radu Vodă, Măn. Sihăstria Putnei, Icoana Maicii Domnului de la Biserica Mihai Vodă, Icoana Rugului Aprins – Măn. Sf. Antim)

Fiica lui Billy Graham

Părintele Calciu, 26 noiembrie 2001

In sfarsit, Adevarul pe TV National.

Fiica lui Billy Graham a fost intervievata pe EARLY SHOW si Jane Clayson a intrebat-o: “Cum a putut Dumnezeu lasa sa se intample acest lucru”?

Si Anne Graham a dat un extrem de profund raspuns de investigatie interioara. Ea spus:

Cred ca Dumnezeu a fost foarte intristat de cea ce s’a petrecut, asa cum suntem si noi, dar, de ani de zile, noi Ii tot spunem lui Dumnezeu sa plece din scolile noastre, sa plece din guvernul nostru, sa plece din viata noastra. Si, ca un gentleman ce este, cred ca El s’a retras in pace. Cum sa asteptam noi ca Dumnezeu sa ne dea binecuvantarea si protectia Lui, daca noi Ii cerem sa ne lase in pace?

Sa ne uitam putin. Eu cred ca totul a inceput atunci cand Madeline Murray O’Hare (ea a fost ucisa si cadavrul ei a fost descoperit de curand) s’a plans ca nu doreste nici un fel de rugaciune in scolile noastre si noi am raspuns: OK

Dupa aceea, cineva a spus ca este mai bine sa nu se citeasca Biblia in scoli… Biblia care spune: Sa nu ucizi, sa nu furi, sa iubesti pe aporoapele tau ca pe tine insuti. Si noi am raspuns: OK

Apoi doctorul Benjamin Spock a spus ca nu trebuie sa tragem nici o palma copiilor nostri cand fac rele, pentru ca mica lor personalitate ar putea fi denaturata si le-am putea dauna propria lor parere despre ei. (Fiul doctorului Spock s’a sinucis). Si noi am zis: un expert stie ce spune cand vorbeste asa despre ceva, astfel ca am raspuns: OK

Apoi cineva a spus ca profesorii si principalii ar face mai bine sa nu aplice pedepse disciplinare cand copiii nostri fac rele. Si administratorii de scoli au spus ca nici un membru al facultatii nu se va atinge de vreun student, cand acesta face rele, pentru ca nu vrem sa avem o proasta publicitate si, cu siguranta, nu vrem sa fim dati in

judecata. (Este o mare diferenta intre a aplica pedepse disciplinare si a lovi, a bate, a pocni, a umili, a izbi, etc.) Si noi am raspuns: OK

Apoi altcineva a spus sa lasam fiicele noastre sa faca avort, daca vor si nici macar nu trebuie sa spuna parintilor lor. Si noi am raspuns: OK

Acelasi intelept membru al conducerii scolii a spus ca deoarece baietii vor fi ca baietii si ca, oricum o vor face, hai sa dam prezervativele cuvenite copiilor nostri ca sa aiba placerile pe care le doresc si nu vom spune parintilor lor ca ei le primesc de la scoala. Si noi am spus: OK.

Apoi unii dintre oficialii nostri de varf au spus ca nu conteaza ce facem noi in viata noastra particulara, atata vreme cat ne indeplinim munca. Si, fiind de acord cu ei, am spus ca pentru mine nu conteaza ce face fiecare, inclusiv Presedintele, in viata lui privata, de vreme ce eu am un serviciu si economia este buna.

Apoi cineva a spus ca putem publica reviste cu fotografii de femei goale si sa le numim nevatamatoare, o prozaica apreciere a frumusetii corpului feminin. Si noi am zis: OK.

Si iarasi cineva a luat aceasta apreciere ca buna si a facut un pas in plus, publicand fotografii cu nuduri de copii si a mai facut un pas punand aceste nuduri pe internet ca sa fie accesibile tuturor. Si noi am zis: OK ei au dreptul la libertate cuvantului.

Dupa aceea, industria distractiilor a zis: Sa facem show-uri de TV si filme care sa promoveze profanitatile, violenta si sexul ilicit. Sa dam pe piata muzica prin care sa incurajam violul, drogurile, crima, sinuciderea si alte teme satanice. Si noi am zis: toate astea nu sunt decat distractii si nu au nici un efect advers, nimeni nu le va lua in

serios oricum, asa ca mergeti inainte.

Si ne mai intrebam acum de ce copiii nostri n’au nici o constiinta, de ce nu deosebesc ce este bine de ce este rau si de ce nu le pasa cand ucid straini, colegi de clasa, sau pe ei insisi. Probabil ca daca ne-am gandi mai indelung si mai adanc, ne-am putea inchipuie de ce.

Cred ca NOI CULEGEM CEEA CE AM SEMANAT!

Revoluţia franceză şi fenomenul Piteşti

Părintele Gheorghe Calciu, 14 Septembrie 2004

Demult mă gândeam să pun pe internet acest articol al d-lui Mircea Platon din Convorbiri Literare (Mai 2004). Subtilitatea psihologică a articolului şi, mai ales, şansa pe care o da cititorului de a pătrunde mai adânc în semnificaţia mistică evenimentelor grosiere ale istorie, mă fac să cred ca autorul este mult mai mult decât un om informat şi mult mai mult decât un mânuitor al limbii. Destinul Delfinului se apropie, într’un fel, de destinul nostru, al celor care am trecut pe la Piteşti. Mulţumesc autorului pentru pătrundere. Parintele Calciu.

Reeducarea Delfinului

Mircea Platon

Convorbiri Literare Mai, 2004

“Libertate, Egalitate, Fraternitate!” a fluturat Revoluţia Franceză. Unii încă se declară împotriva acestui trilob. Alţii încă sunt pentru. Si unii, şi alţii greşesc. Greşesc pentru că iau în discuţie un aspect complet lipsit de relevanţă al Revoluţiei, şi anume, proclamaţiile ei. Se uită la vorbele, nu la faptele care au definit acel sfârşit de veac în Paris.

“Să faci ce zice popa, nu ce face popa” e un proverb mult mai puţin anticlerical decât se crede. Nu îl incriminează pe popă, care, dacă nu se poate întotdeauna ridica la înălţimea a ceea ce predică, e din cauză că predică sfinţenia. Adică transfigurarea persoanei în lumina Adevărului revelat. Dacă sacerdotul nu se poate ridica întotdeauna până la trăirea celor de Sus, minima sa datorie e să propovăduiască în continuare ceea ce lui însuşi nu i s’a dat să facă. Să meţină direcţia privirii ridicată la Cer. Uneori, el nu poate să salte, că e îngreuiat de păcatele pe care i le deşertăm în ureche la spovedanie, de cârtelile preotesei celei cu mulţi copii, de vastitatea pântecului rotunjit cu merindea praznicelor. El nu poate, săracu’, da’ alţii pot. Si, propovăduind Revelaţia, el îi ajută să poată.

Căderile persoanei nu ştirbesc cu nimic consistenţa adevărurilor revelate. Din contra, cu cât suntem mai împiedicaţi, cu atât avem mai mare nevoie de trepte spre înălţimi; cu cât suntem mai îndepărtaţi de învăţăturile lui Hristos, cu atât avem mai multă nevoie de ele. Când vom reuşi să postim, să ne rugăm şi să facem milostenie “aşa cum scrie la carte”, atunci vor dispărea postul, rugăciunea şi săracii. Deocamdată asceza e cu atăt mai de preţ cu cât are mai puţină căutare. Goliciunea noastră nu poate aboli plinul, ci din contra. Daca asupra adevărurilor revelate căderile mele nu se pot răsfrânge nefavorabil, în privinţa adevărurilor circumstanţiale lucrurile stau tocmai invers. Pentru că acestea sunt adevăruri la îndemână. Sunt adevăruri care îşi au sursa doar în noi. Dacă eu nu le trăiesc, le răpesc din consistenţă. Pentru că, dacă Dumnezeu şi dracu nu mai există, înseamnă că nu am nici un motiv să nu fac ce-am promis. Sau, din contra, că am toate motivele să nu duc la îndeplinire nimic, că lumea e aşa un haos de atomi că aş face mai bine să nu zidesc nimic. Să nu-mi fixez nici un principiu. Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim fiindcă El Insuşi ne iubeşte. Noi putem să nu ne iubim, dar izvorul iubirii rămâne, neîntinat de ura sau indiferenţa noastră, în El. Dar dacă ne edictăm în nume propriu egalitatea şi fraternitatea şi apoi facem ca porcii din Ferma lui Orwell, se cheamă că însuşi principiul proclamaţiei e dubios şi amar. De aceea e greşit să ne uităm la ce-a spus Revoluţia Franceză, care şi-a infirmat singură şi premisele şi scopul când a pornit, cu mijloace sălbatice,