Patimile, Moartea şi Invierea Domnului

Preot Gh. Calciu, 26 aprilie 2005

Iubiţi credincioşi,

Vom străbate, citind acest articol, cea mai dureroasă suferinţă umană (şi divină) şi cea mai luminoasă bucurie a întregii omeniri: Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi Invierea Lui.

Miercuri, Iuda s’a dus la farisei şi la marii preoţi şi i-a întrebat: Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da în mână. Iar ei i-au dat 30 de arginţi». (Mt. 26: 15) (de atunci, Biserica a rânduit ca Miercurea să fie zi de post, prin care să ne curăţim pe noi şi toată lumea de păcatul vânzării)

Joi – cu această zi începe suferinţa lui Iisus – Ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul: Unde voieşti să-Ti pregătim ca să mănânci Paştile?» Iisus le-a spus: Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: Invăţătorul zice: Timpul Meu este aproape, la tine voi face Paştile cu ucenicii Mei. (Mt. 26 : 17-19) Ucenicii au indeplinit întocmai porunca Invăţătorului. Ei au mers în cetatea Ierusalimului la casa unde El îi trimisese şi acesta le-a arătat un foişor mare, gata aşternut şi acolo au pregătit tot ce trebuia.

In Evanghelia lui Marcu găsim un detaliu (aflat şi la Luca), legat de pregătirea Paştilor, pe care nu-l găsim la ceilalţi Evanghelişti. Este evident că Mântuitorul vorbise din timp cu stăpânul foişorului şi aranjase cum va trimite doi apostoli şi cum vor ajunge la el. Iată textul în forma în care îl găsim la Sf. Evanghelist Marcu: “Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra el, spuneţi-i stăpânului casei că Invăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Pastile cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare, gata aşternut. (Mc. 14: 13-16)

Deoarece acest detaliu apare mai marcat numai la Sf. Marcu, cercetătorii au tras concluzia ca tânărul cu urciorul este chiar autorul celei de a doua Sfinte Evanghelii, adică Sf. Marcu. De altfel, tot un tânăr va apare, de data acesta numai în Evanghelia Sf. Marcu, la arestarea lui Iisus, când ostaşii, văzându-l şi crezând că şi el este vreun ucenic, au vrut să pună mâna pe el. Tânărul era înfăşurat într’o bucata de pânză, s’a smuls şi lăsând giulgiul în mâinile ostaşilor, a fugit gol în noapte.

Tot Joi, seara, a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Si-a luat toate măsurile pentru ca Ultima Cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, nici unul dintre ucenici (pentru ca Iuda sa nu afle de locul Cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus, până în faptul serii, când, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătească Cina Scopul acestei ultime Cine cu ucenicii, era instituirea sfintei Euharistii (împărtăşanii).

In această privinţă, iată ce scrie Sf. Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s’au adunat în curtea arhierelui care se numea Caiafa şi împreună s’au sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. (Mt. 26: 3-5) Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic dinainte, ci s’a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.

Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei de Taină era instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment, Evangheliştii sinoptici - Matei, Marcu şi Luca – insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul din cei doisprezece Il va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi, de aceea voi lua ca prototip Evanghelia Sfântului Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate, diferenţe de limbaj şi de câteva detalii în plus sau în minus.

Evanghelia Sfântului Apostol loan, fiind scrisă mult mai târziu, după ce celelalte trei Evanghelii se împământeniseră, nu mai preia în detaliu aceste părţi deja foarte cunoscute, ci insistă pe cuvântările Mântuitorului cu ocazia Cinei, care nu figurează la cei trei sinoptici.

Ne întoarcem deci la relatarea Cinei la Sf. Matei Evanghelistul: Iar când s’a făcut seară, a şezut Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi mă va vinde. (Mt. 26: 21) Această afirmaţie a Mântuitorului, care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început, pe rând să-L întrebe pe Invăţător: Doamne, nu cumva sunt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru El. Dar, vai, pentru acel om prin care Fiul Omului este vândut; bine era acelui de nu s’ar fu născut. (Mt 26: 24-) Iuda care întinsese în blid cu Iisus, s’a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sunt eu, Invăţătorule? Răspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (id. v. 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.

La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau şi-l întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sunt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este?Iisus i-a răspuns: Acela este căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da. Si întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într’ânsul…Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Si era noapte. (In. 13: 25-27 şi 30) . Acest incident s’a petrecut în taină şi ceilalţi ucenci nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Când Iuda a plecat, după înghiţirea îmbucăturii dată de Mântuitorul şi acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede, ucenicii au crezut că Invăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga), să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare (In. 13: 29).

Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mântuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o Spălarea picioarelor ucenicilor.

…ştiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mână şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S’a sculat de la Cină, S’a desbrăcat de haine şi luând un ştergar, S’a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare tu să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicând: Ceea ce fac Eu tu nu ştii, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce s’a îmbăiat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, căci e curat tot. Si voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vândă. (In.13: 2-11)

Ioan redă în Evanghelia lui Cina cea de Taină pe lungimea a patru capitole, pe când ceilalţi trei Evanghelişti o expediază numai într’un singur capitol. Vom reveni asupra capitolelor Lui Ioan după ce vom analiza esenţa Cinei ultime, adică instituirea Sfintei Euharistii pe care o găsim numai la cei trei Evanghelişti sinoptici: Matei, Marcu şi Luca.

Intreaga Cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea Sfintei Euharistii (Impărtăşanii) Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucencii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Invierea şi Inălţarea la cer. Si să nu ne lipsească nici pe noi creştinii de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când Il vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.

De aceea a şi început El Cina cu Sfânta Euharistie, pe care, aşa cum am spus, Ioan nu a mai relatat-o, căci taina aceasta era practicata de multi ani şi constituia centrul liturghiei. Dar chiar şi aşa, recitind citatul despre spălarea picioarelor, realizăm că acest act a avut loc după terminarea Cinei, căci Ioan spune că Iisus S’a sculat de la Cină şi s’a încins cu un prosop. Deci, respectând succesiunea evenimentelor, constatăm că primul lucru pe care Iisus îl face este să-şi prevină ucencii că unul din ei Il va vinde şi că deci, aproape sunt pătimirea şi moartea Lui, dar şi Invierea. Apoi, în timpul Cinei, Iisus instituie Sf. Euharistie, la care participă şi Iuda care, ca şi noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a Impărtăşaniei şi, asemenea nouă, s’a împărtăşit cu nevrednicie, luându-şi sieşi pedeapsă.

Ceea ce a dorit Invăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit spunându-i că mai bine nu s’ar fi născut şi până în clipa împlinirii faptei lui de moarte, ar fi putut să se întoarcă, dar n’a făcut-o. Mântuitorul nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu. Si luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sângele Meu, al legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Si vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui meu. (Mt. 26: 26-29). Acelaşi text îl găsim la Marcu, cu foarte mici deosebiri ca şi la Luca.

Astfel a instituit Mântuitorul Taina Sfintei Impărtăşanii pe care noi o practicăm de atunci şi o vom practica pănă la sfârşitul lumii. Protestanţii, apăruţi prin ruperea de trunchiul Bisericii, indiferent la ce vreme, nu au taina aceasta, pentru ca ei nu au Harul de la Iisus. Neavând har, nu au nici preoţie şi nici virtutea sacră de a săvârşi Sfintele Taine. Harul acesta de a lega şi a deslega pe pământ ca să fie legate şi deslegate şi în cer, l-a dat Mântuitorul după Invierea Sa, prin suflarea asupra Apostolilor şi prin rostirea cuvintelor: Luaţi Duh Sfânt. C ărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi; cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi. (In. 20: 22-23) Dumnezeu nu lucrează cu simboluri, ci numai cu realităţi. Oamenii lucrează cu simboluri. De exemplu, în privinţa Sfintei Treimi Iisus a spus de mai multe ori: Eu şi Tatăl una suntem. Aici nu este nici un simbolism, ci adevăr divin. Când oamenii au interpretat afirmaţia ca ceva simbolic, au ajuns la erezia subordinaţionistă, a inegalităţii persoanelor treimice. Sau, când a fost vorba de Sfânta împărtăşanie, Iisus a spus direct: Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Si îndată adaugă, spre a preciza cine este Fiul Omului: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (In. 6: 53-54)

Atunci când Iisus a instituit Sf. Euharistie şi a spus: acesta este trupul Meu şi acesta este sângele Meu, a fost exact pe linia celor spuse la capitolul 6 de la Ioan. Iisus a vorbit literal despre pâine ca fiind trupul Sau şi despre vin ca fiind sângele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupându-se din trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după Invierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, aceştia, la rândul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mâinilor peste generaţii şi tuturor preoţilor. Neavând har, protestanţii nu pot săvârşi tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau amintire. Când frâng pâinea ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli spre a nu-L uita. Tainele divine sunt eterne şi, prin Iisus, ele s’au manifestat şi se manifestă în lume ca şi în cer.

La Sf. Evanghelist Luca mai găsim două adaosuri faţă de ceilalţi doi sinoptici: s’a ivit o dispută privind întrebarea care dintre ei să fie cel mai mare în împărăţia cerurilor. Cu această ocazie Iisus face cel mai succint şi cel mai desăvârşit portret al conducătorului: ...cel mai mare dintre voi să fie asemenea celui mai mic şi căpetenia asemenea celui ce slujeşte. (Lc. 22: 26)

Al doilea adaos se referă la ce i-a spus lui Petru referitor la lepădare, puţin deosebit de ceilalţi Evanghelişti: Simone, Simone, iată, satana v’a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte pe fraţii tăi. (Luc. 22: 31-32)

In versetele următoare, Petru, lăudându-se cu dragostea lui faţa de Iisus, afirmă că este gata să meargă şi la moarte cu Invăţătorul, la care Iisus Ii spune că, în chiar noaptea aceea, se va lepăda de trei ori de El, înainte de cântatul cocoşului.

Cu aceste fapte şi cuvinte ale Mântuitorului, cei trei Evanghelisti sinoptici încheie Cina de Taină şi trec la momentul Ghetsimani. Ioan însă mai insistă asupra Cinei relatând cuvintele pe care Iisus le-a rostit ca un rămas bun faţă de Apostolii Săi, despre care ştia că se vor risipi şi se vor tulbura, că Petru se va lepăda şi Iuda se va spânzura neînţelegând iubirea şi iertarea divnă. Inima lui era îndurerată şi inima Apostolilor tulburata.

Redarea mai amănunţită a acestor capitole de la Ioan, pentru planul articolului nostru, ar fi imposibilă. De aceea vom prezenta câteva lucruri mai importante şi, la nevoie, cu scurte comentarii.

La Ioan găsim cuvintele lui Iisus, înainte de a merge în Ghetsimani, cuvinte prin care El Işi ia rămasul bun de la ucenicii Săi şi le dă cele din urmă sfaturi. In capitolul 14, Iisus spune despre Sine că prin El se ajumge la Tatăl, ca Tatăl este întru El şi El întru Tatăl: Cel ce M’a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. (vers. 9) Apoi le făgăduieşte trimiterea Duhului Sfânt – Mângâietorul – pe care Tatăl Il va trimite în numele lui Iisus. Apoi adaugă: Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă, nu precum vi-o da lumea vi-o dau eu. (Vers. 27)

In Cap. 15, Mântuitorul spune despe El că este viţa, iar apostolii - şi noi după ei - suntem mlădiţele. Dacă mlădiţa rămâne în butucul viţei, aduce roadă şi roada rămâne. Dacă mlădiţa se desparte de trunchiu, moare şi nu mai este bună decât pentru foc. Se pare că această aluzie este la sectele care se rup de trunchiul bisericii şi care nu aduc roadă, dar se referă tot aşa de bine la fiecare dintre noi când ne despărţim de Iisus. Apoi Mântuitorul le dă porunca iubirii: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v’am iubit pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi...(vers. 12-13) Intorcând-se din nou la trimiterea Duhului Sfânt pe care o făgăduieşe Apostolilor, Iisus precizează: Duhul Adevărului Cel ce din Tatăl purcede...(vers 26)

De aici s’a născut disputa cu catolicii care au adăugat din Tatăl şi de la Fiul purcede (Teoria lui Filioque) ceea ce este falsificarea Sfintei Scripturi. Falsificarea aceasta a fost preluată de toţi protestanţii şi neoprotestanţii născuţi din Catolicism.

In capitolul 16, Mântuitorul îi previne pe ucenici că vor trece prin prigoniri viitoare, care se vor extinde şi peste urmaşii Apostolilor, prigoniri care se vor accentua, dar cei buni vor fi întăriţi de Duhul Sfânt şi că va veni vremea, care nu este departe când ucenicii se vor risipi la ale lor. Iar pentru cei care vor rezista El le va da biruinţă asupra lumii: In lume necazuri veţi avea: dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea. (vers 33)

Capitolul 17, ultimul din cele închinate Cinei de Taină de către Sf. Evanghelist Ioan, conţine Rugăciunea Arhierească a lui Iisus. In ea, Mântuitorul se roagă pentru Sine, arătând că şi-a împlimit misiunea şi acum pleacă la Tatăl, de unde a ieşit; se roagă pentru ucenici ca să-i păzească Tatăl, fiindcă ei rămân singuri pe lume şi se roaga pentru lume, adică pentru toţi cei care vor crede în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, prin propoveduirea lor.

După acest ultim cuvânt al Mântuitorului, cântând Psalmi, ucenicii şi Invăţătorul s’au dus în Grădina Ghetsimani să se roage. Această Grădină a Măslinilor era unul din locurile preferate pentru rugăciune ale lui Iisus. In relatarea celor petrecute aici, ne întoarcem iar la Sf. Evanghelist Matei, pe care l-am luat ca referinţă.

Ajunşi în grădină, Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi luând numai pe Petru pe Iacob şi pe Ioan, a stat puţin cu ei şi le-a spus: Intristat de moarte Imi este sufletul Meu. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Apoi El s’a dus ceva mai departe şi S’a rugat zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă paharul acesta pe alături de Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. (Mt. 26: 38 şi 39)

Evangheliştii ne spun doar atât din rugăciunea lui Iisus. Dar este neîndoios că rugăciunea a durat mult mai mult, pentru că Iisus, întorcând-se la cei trei ucenici, i-a găsit dormind şi i-a mustrat că nu au putut veghea măcar un ceas cu El. Apoi Iisus S’a dus din nou la acelaşi loc şi iar s’a rugat zicând: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treacă pe alături de Mine acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. (vers 42) Apoi a venit din nou la cei trei Apostoli şi i-a găsit dormind. Dar nu i-a mai sculat, ci S’a dus înapoi la locul de rugăciune şi S’a rugat cu aceleaşi cuvinte.

Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le analizăm spre a clarifica unele fapte. Poeţii şi scriitorii (uneori si preoţii) au dramatizat momentul rugăciunii şi al singurătăţii lui Iisus, ca un preludiu la singurătatea de pe cruce. Unii din ei se întreabă retoric: De ce n-a răspuns Dumnezeu la rugăciunea lui Iisus?

Daca ne uităm cu atenţie la citatele rugăciunii (date de noi) observăm o modificare între întâia şi a doua rugăciune: in prima parte, Iisus se roagă Tatălui ca să treacă paharul pe alăturea de El. După ce îi găseşte pe ucenici adormiţi şi îi mustră, Mântuitorul schimbă conţinutul rugăciunii şi nu mai spune: Dacă este cu putinţă, treaca paharul acesta pe lângă Mine... ci spune: Părintele Meu, de nu este cu putinţă sa treaca paharul ....facă-se voia Ta. Ce s’a întâmplat între cele două faze ale rugăciunii? Mântuitorul a ales din lume 12 Apostoli, cei buni. Dintre ei a ales apoi numai trei (Petru, Iacob şi Ioan), cei mai buni dintre cei buni. Când S’a rugat să treacă paharul pe lângă el şi apoi S’a dus să vadă ce fac ucenicii, i-a găsit dormind. Sensul acestei neputinţe i-a revelat că acesta era răspunsul Tatălui: lumea avea nevoie de sacrificiul Lui. Fără acest sacrificu, ar cădea in somnul pierii. Nici cei mai buni trei din lume nu au putut priveghea un ceas cu Iisus. Inţelegând mesajul Tatălui, Iisus schimbă conţinutul şi spune că dacă nu este cu putinţă ce ceruse, facă-se voia Tatălui. Mai vine odată la ei şi iar îi găseşte dormind şi nu-i mai trezeşte, ci le spune: De acum dormiţi şi odihniţi-vă...Sculaţi-vă să mergem. Iată, s’a apropiat cel care mă vinde. (Mt. 26: 46)

Incă înainte ca El să-Si fi terminat cuvintele, a apărut Iuda cu ostaşi romani şi cu servitorii arhiereilor. S’a apropiat de Iisus şi L-a sărutat pe obraz, ca semn de recunoaştere pentru cei ce veneau să-L aresteze şi i-a spus lui Iisus: Bucură-te, Invăţătorule! Mântuitorul l-a întrebat: Prietene, pentru ce ai venit? La Sf. Luca găsim replica lui Iisus modificată: Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului? (Lc.22: 48)

Cei care L-au arestat pe Iisus L-au dus la casa Arhiereului anului, Caiafa. Sf. Ioan spune că, mai întâi L-au dus la casa lui Ana, care era socrul lui Caiafa şi, prin el ajunsese acesta mare arhiereu. Ana avea mare autoritate asupra ginerelui său. De la Ana, L-au dus pe Iisus la Caiafa, probabil cu anumite instrucţiuni către Arhiereu, privind pe Iisus. Partea aceasta a judecăţii este numită Procesul Religios al Mântuitorului. Iudeii voiau aprobarea poporului ca sa-L condamne pe Iisus. Or poporul nu ar fi putut fi convins că Iisus era un răufăcător. Trebuia convins că Iisus era un eretic, un stricător de lege iudaică. De aceea, arhiereul Il întreabă despre învăţătura Lui. Aici Iisus a fost bătut, batjocorit. Martorii aduşi la proces împotriva Lui nu erau deloc convingători, La urmă au venit doi care au mărturisit că Iisus vrea să strice lagea şi să dărâme templul iudaic, referindu-se la ceea ce spusese El: Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi. Dar Iisus vorbise despre templul trupului Său. Această blasfemie era suficientă pentru a-L condamna la moarte. La întrebarea arhiereului, care şi-a sfâşiat hainele în semn de spaima de blasfemia lui Iisus care se numea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, poporul a răspuns că e vinovat de moarte. După obţinerea verdictului de la popor, Caiafa l-a trimis pe Iisus la Pilat, acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Acum începe procesul politic al lui Iisus. Câtă vreme Iisus a fost judecat de Caiafa, Petru, care fusese adus de Ioan în curtea arhierelui (pe cât se pare, Ioan era bine cunoscut la casa lui Caiafa) s’a lepădat de Iisus de trei ori, în mod gradat, şi nu în faţa preoţilor, ci în faţa slugilor. Când portăreasa l-a întrebat dacă nu este si el ucenic al lui Iisus, el a răspuns evaziv: Nu sunt! (cap. 16, v.17) Apoi nişte servitori l-au întrebat acelaşi lucru şi el a răspuns cu jurământ: Nu-L cunosc pe omul acesta, (Mt. 26:74). Iar când l-a intrebat un alt servitor, pentru a treia oara, Petru a început a se blestema şi a jura: nu-L cunosc pe omul acesta. (Mt. 26:74) Atunci a cântat cocoşul şi Petru, aducând-şi aminte de ceea ce îi spusese Iisus, a plâns cu amar, pocăindu-se.

Procesul lui Iisus la Pilat a fost cea mai caricaturală procedură juridică romană. Fiind un adept al filosofiei sceptice, Pilat se temea de orice adevăr, dar cel mai tare se temea de adevărul puterii Iudeilor la curtea imperială romană. Stia că Iisus este nevinovat şi atunci a uzat de tot feliul de şiretlicuri ca să nu-l condamne. Iudeii strigau însă mereu: Răstigbeşte-l! Prima încercare a lui Pilat de a-L salva pe Iisus a fost tactica lui de a se debarasa de proces spunând Iudeilor: Luaţi-l voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă erau hotărîţi să-l condamne la moarte pe Iisus, prin mâna lui Pilat, căci ei nu aveau dreptul de a condamna la moarte. A doua a fost propunerea lui Pilat de a-l graţia pe Iisus folosindu-se de o veche tradiţie iudaică de a elibera, de Paştele lor, un condamnat la moarte. El spune Evreilor: ...La voi este obiceiul ca de Paşti să vă eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-l eliberez pe Impăratul Iudeilor. (In. 18: 39) Iudeii au strigat că nu pe Iisus, ci pe Baraba, care era un tâlhar. Această încercare a făcut-o Pilat deoarece soţia sa, Claudica Procula, care era catehumenă pentru a trece la iudaism, i-a trimis printr’un servitor, o scrisoare în care îi spunea: Nimic să nu-I faci dreptului aceluia căci mult am pătimit astăzi în vis pentru Dânsul. (Mt. 27: 19)

Atunci Pilat a pus ostaşii să-L bată pe Iisus. Apoi, însângerat, îmbrăcat într’o mantie roşie şi cu cununa de spini pe cap, L-a adus în faţa Iudeilor, crezând că le va înduioşa inima şi le-a spus: Ecce Homo, adică: Iată, Omul. Dar Iudeii mai tare strigau răstigneşte-l. El i-a mai întrebat iar dacă nu vor să-L elibereze pe împăratul Iudeilor. Ei insă au strigat: Dacă-l eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului. Auzind Pilat aceste cuvinte, s’a speriat că ar putea fi acuzat la curtea romană unde Evreii aveau mare putere. A luat un vas cu apă. S’a spălat pe mâini şi a spus: Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei lui) Iudeii au strigat toţi: Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri. (Mt. 27: 25)

28 de ani mai târziu, (71 d.H.) împăratul Titus a cucerit Ierusalimul din cauza unei răscoale şi Iudeii au fost împrăştiaţi în toată lumea, ei şi copiii lor, aşa cum şi-au cerut ei înşişi ca blestemul sângelui Domnului să cadă peste ei şi peste copiii lor. Pilat a intrat în Crez cu laşitatea lui. După moartea şi Invierea Domnului, Pilat, care ajunsese procurator al Palestinei prin protecţia la curtea împărătului Tiberius a nobilului Sejanus, s’a găsit descoperit prin căderea în disgraţie a protectorului său. A fost rechemat la Roma şi s’a sinucis tăindu-şi arterele de la mâini în baie după obiceiul vemii. Iudeii s’au împrăştiat în toată lunea, Iuda s’a spâmzurat, necunoscând mila şi iertarea divină din cauza nepocăinţei lui, Petru s’a pocăit şi a fost salvat.

Iisus a fost dat pe mâna ostaşilor romani care l-au schingiuit (aduceti-vă aminte de filmul lui Mel Gibson) şi a fost răstignit pe cruce între doi tâlhari, batjocorit de Evrei chiar şi atunci când murea pe cruce. Sfânta Scriptură, relatează în detaliu chinurile Mântuitorului. Se părea atunci, că toată lunea era cuprincsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Si totuşi, există un moment mişcător, când un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci când Fiul lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce şi I-a purtat-o până la locul răstignirii. A fost momentul trezirii umanităţii care preia greutatea crucii lui Iisus.

Sfânta Scritură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări: 1. – Dupa ce l-au pus pe Iisus pe cruce, Iudeii îl batjocoreau şi-l ocărau cu tot felul de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus S’a rugat: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. (Lc. 23: 34). 2. – Doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Mântuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Cel din stânga Il insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la Iudei. Cel din dreapta însă il mustra pe tâlhar şi mărturisea ca ei sunt vinovaţi, dar Iisus era nevinovat: Apoi s’a adresat Mântuitorului să-l pomenească întru Impărţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr îţi spun Eu ţie, mâine vei fi cu Mine în rai. (Lc. 23: 42) 3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea mama Sa cu alte femei mironosiţe şi cu Sf, Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus mamei Sale arătându-l pe Ioan: Femeie, iată fiul tău. Apoi către ucenic: Iată mama ta. (Lc. 19: 26-27) 4. – Iisus pierduse mult sânge din cauza torturii. Această pierdere I-a provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e sete. (In. 19:28) Unul din ostaşi a luat un burete muiat în oţet şi l-a pus într’o trestie şi ducându-l la gura lui Iisus i-a dat să bea. In unele versiuni se spune că Iisus a gustat, dar nu a băut. De obicei, oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus nu a băut, ci numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea, începe agonia pe cruce a Mântuitorului. 5. – El strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani, (Mt. 27: 46) , adică, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit. Această frază a rostit-o Iisus în aramaică, limba pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta Iudeii, necunoscând limba, au crezut că îl cheama pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei, lasă să vie Ilie să-L mântuiască. Acesta este momentul cel mai tragic, când Iisus este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră. 6. – Părinte, în mâinile tale Imi dau duhul Meu. In clipa supremă, Iisus simte mângăierea Tatălui Său din ceruri. 7. – Săvârşitu-s’a! Cu acest ultim cuvânt, Iisus Si-a plecat capul şi Si-a dat duhul.

In clipa morţii Lui, s’au petrecut câteva lucruri suprafireşti: din ceasul al şaselea şi până în ceasul al noulea s’a făcut întuneric mare; catapeteasma templului s’a sfâşiat de sus şi până jos; s’a făcut un cutremur mare şi s’au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor. Văzând toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas tare: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta.(Mt. 27: 54) Astfel, lumea păgână, mărturiseşte în ciuda batjocurei Iudeilor că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din Cirene, un ostaş păgân aduce lui Iisus o laudă promiţătoare de mântuire pentru lume.

Iisus, fiind atârnat pe cruce prin cuie bătute în mâini şi picioare, a pierdut mult sânge, a slăbit şi, până seara, a murit. Cei doi tâlhari, fiind legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit. Iosif din Arimateeea, care era ucenic ascuns al Mântuitorului, s’a dus la Pilat şi a cerut să-i dea trupul lui Iisus să-l îngroape. Pilat s’a mirat ca Iisus a murit aşa de curând şi a trimis ostaşi să vadă dacă Iisus murise cu adevărat. Aceşti s’au dus întâi la cei doi tâlhari care incă mai gemeau şi le-a sdrobit fluierele picioarelor. Această sdrobire era o practică obişnuită la Romani, pentru scurtarea suferinţelor: sdrobirea brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atât de puternic in corpul slăbit al condamnaţilor încât ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort si ostaşul a căutat să se asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre cea stângă. Aceasta era o lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot pieptul de jos în sus şi de la dreapta la stânga pâtrunzând inima adversaruluipe care o foloseau înluptă vitejii Romani. A curs din rana Domnului sânge şi apă. Asta dovedea ca Iisus era mort de mai multă vreme, căci în înima Lui se separase serul sanguim de globulele roşii.

Iosif a luat trupul Invăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui, într’un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun alt mort. A venit şi Nicodim şi au adus cu ei ca la o sută de litre (litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se usca repede. In el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în giulgiu şi L-au pus în mormânt. Iudeii care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise de Inviere Lui, au cerut lui Pilat ostaşi care să pâzească mormântul,

Ca nu cumva, venind ucenicii să-L fure şi să spună poporului: S’a sculat din morţi: şi rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi. (Mt. 27: 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi Iudeii au sigilat mormântul

Dumincă spre zori, Iisus a înviat din morţi. Când femeile mironosiţe au venit la mormânt, foarte de dimineaţă, au văzut un înger ca un fulger străbătând cerul grădinii lui Iosif. Ele au alergat la mormânt şi au văzut în mormânt doi îngeri, unul la cap şi altul la picioare, care le-au spus ca Iisus a inviat şi le-au îndemnat să se duca şi să vestească ucenicilor Invierea. Ostaşii zăceau ca morţi, străfulgeraţi de lumina Invierii Domnului.

Evident că Mântuitorul a înviat din morţi înainte de sosirea la mormânt a femeilor mironosiţe care veniseră să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după tradiţia iudaică. Iată ce spune Sf. Evanghelist Matei: Infăţişarea lui (a îngerului, nm) era ca a fulgerului, iar îmbrăcintea lui era mai albă ca zăpada. Şi de frica lui s’au cutremurat străjerii şi s’au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzând, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus. Si mergând degrabă, spuneţi ucenicilor că S’a sculat din morţi. Si Iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Il veti vedea. Iată, eu v’am spus. Si plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi bucurie mare alergau să-i vestească pe ucencii Lui. (Mt. 28: 3-8)

In general, ucenicii s’au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezând că, din durerea morţii Invătătorului, ele au avut halucinaţii. Petru şi cu Ioan insă, au alergat la mormânt, l-au găsit deschis şi nepăzit, au intrat înăuntru, întâi Petru şi apoi Ioan şi au văzut giulgiurile singure zăcând. Am spus ca Giulgiul fusese înmuiat de Iosif şi Nicodim într’un amestec de aloe cu smirnă, care era repede sicativ, aşa că ei au gasit giulgiul întărit, nedesfăcut, ca şi cum Iisus ieşise prin ţesătură, fără a strica forma de pânză a trupului Său. Aceasta era dovada că Invăţătorul ieşise in mod minunat din giulgiu fără a fi fost nevoie să desfăşoare pânza.

Mântuitorul S’a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat. Aceştia alergau la ceilalţi Apostoli şi le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar ei tot nu credeau. Apoi s’a aratat tuturor Apostolilor (fără Toma) după aceea iarăsi tuturor, de astă dată cu Toma şi iaraşi de mai multe ori la grupuri de ucenici şi de dicipoli ai lor, vreme de 40 de zile, când, la o ultimă arătare, S’a înălţat la cer, înaintea lor.

Am urmat pas cu pas evenimentele din Săptămâna Patimilor Mântuitorului nostru, uneori cu informaţie lucidă, alte ori cu durerea vinovăţiei că fiecare dintre noi, pe baza unei solidarităţi umane, suntem părtaşi la Răstignirea lui Iisus, dar şi prin faptele noastre am rănit pe Cel răstignit. Cu fiecare păcat al minţii, am apăsat un spin pe capul Fiului lui Dumnezeu; cu fiecare păcat al trupului, am mai bătut un cui în palmele şi picioarele Lui şi cu fiecare păcat al inimii, am mai străpuns încă odată coasta însuliţată de soldatul roman a lui Hristos.

Dumnezeu ne-a rânduit postul ispăşirii, să nu abandonăm calea lui Iisus. Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru, Iisus ne-a ispăşit pe toţi şi bucuria Invierii Lui străluceşte peste noi toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi.

Hristos a înviat!

 

Arătările Mântuitorului după Inviere

Preot Gheorghe Calciu, 21 mai 2005

Nu vom face o simplă numărătoare a arătărilor lui Iisus, după Invierea Sa din morţi, ci vom căuta să descifrăm, pe cât îi este dat minţii noastre să înţeleagă, anumite sensuri ale acestor arătări şi, mai ales, cum s’a dovedit odată mai mult dumnezeirea Mântuitorului, prin arătările şi cuvintele Lui.

Ca metodă de lucru, nu vom mai folosi o Evanghelie de referinţă, cum am făcut în studiul Pătimirii Mântuitorului, ci fiecare Evanghelie sau carte a Noului Testament care spune ceva despre aceste “arătări” va fi citată şi, eventual, comentată. Dacă va fi o “intâietate” va fi numai în funcţie de cronologia cărţilor, în sensul aşezării lor în Noul Testament.

Incepem deci cu Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 28. Aşa dar, femeile mironosiţe au venit la mormânt foarte de dimineaţă, când abia începea să se lumineze de ziuă. Inainte de a ajunge la mormânt, s’a făcut cutremur şi ele au văzut îngerul Domnului ca un fulger străbătând văzduhul, pogorîndu-se la mormânt, răsturnând piatra mormântului şi şezând pe ea.

Femeile ajung peste puţină vreme la mormânt, găsesc îngerul aşezat pe piatră şi ostaşii care păzeau mormântul zăcând ca morţi. Autorul nu ne redă discuţia dintre femei şi înger, ci numai «răspunsul» îngerului: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi: nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus; şi mergând degrabă spuneţi ucenicilor Săi că S’a sculat din morţi. Si iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Il veţi vedea. Iată, eu v’am spus.» (Mt. 28 : 5-7)

Relatarea Invierii la Sf. Marcu este foarte asemănătoare cu cea de la Sf. Matei cu mici deosebiri: el numeşte trei femeile mironosiţe: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomeea care veniseră să ungă trupul Domnului cu miresme. Pe drum se întrebau între ele cine le va prăvăli piatra de la uşa mormântului, care era f. grea. Când s’au apropiat de mormânt şi şi-au ridicat privirile, au văzut piatra răsturnată. Probabil că s’au mirat în sinea lor, dar poate au socotit că grădinarul a făcut acest lucru. Intrând în mormânt, s’au spăimântat la vederea îngerului înveşmântat în alb şi care le-a spus exact aceleaşi cuvinte referitor la Iisus Cel răstignit pe care ele Il căutau. Ingerul le îndeamnă să spună ucenicilor despre Inviere şi despre întâlnirea din Galileea.

La Sfântul Luca găsim o relatare asemănătoare cu câteva deosebiri mici faţă de primii doi Evanghelişti: Femeile mironosiţe merg la mormânt cu miresme, găsesc piatra răsturnată, ceea ce le miră, intră în mormânt şi constată că trupul Domnului nu era acolo, apar însă doi bărbaţi în haine strălucitoare – doi îngeri – care le spun : «De ce pe Cel viu Il căutaţi între cei morţi?» Apoi le vestesc Invierea şi le dau îndemnul de a spune ucenicilor despre Inviere şi să le aminteasca de întâlnirea din Galileea pe care Iisus le-o dăduse înainte de arestare. Deşi nu avem decât un singur text anterior Invierii Domnului care să ne vorbească despre întâlnirea pe care a fixat-o Iisus cu ucenicii Săi înainte de arestare (La Sf. Luca), faptul că toţi trei Evangheliştii vorbesc despre ea cu femitate, înseamnâ că a existat această convenţie, chiar daca numai un evanghelist a pomenit-o. Sfântul Luca numeşte şi el trei femei mironosiţe, dar în loc de Salomeea o pune pe Ioana, ceea ce înseamnă că au fost mai multe femei, cel puţin, patru.

După aceste relatări succesive ale Invierii Domnului la cei trei Evanghelişti sinoptici, ne putem forma o părere privind cum s’a petrecut minunea. Cu siguranţă, Iisus a înviat înainte ca femeile mironosiţe să fi ajuns la mormânt, iar piatra mormântului a fost răsturnată de înger după Invierea Sa, aşa cum se vede din relatarea Sf. Evanghelist Matei, care spune că femeile, venind disdedimineaţă, au văzut îngerul ca un fulger oprindu-se la mormânt, apoi a răsturnat piatra şi a şezut pe ea.

Intr’adevăr, Mântuitorul S’a sălăşluit în pântecele Sfintei Fecioare şi S’a născut fără a strica cheile fecioriei; după pogorîrea de pe cruce, Iisus a fost pus într’un mormânt nou, în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (cf. Ioan 19: 41), simbol al naşterii din Fecioară. Si aşa cum a ieşit din Pântecele Sfintei mamei Sale, tot aşa a ieşit din mormânt fără a sparge piatra de la intrarea mormântului. Ingerul a prăvălit piatra pentru ca femeile mironosiţe să vadă că mormântul era gol şi, de asemenea, ca Petru şi Ioan, care vor veni la mormânt, după vestirea Invierii de către femeile mironosiţe, să poată vedea mormântul gol şi giulgiul nedesfăcut. In Ardeal, există icoane care Il arată pe Iisus trimfător, ieşit din mormânt şi stând pe piatra nerăsturnată a mormântului, însemnând că a ieşit prin piatră înainte de răsturnarea ei.

Simbolistica aceasta mi se pare foarte importantă şi ţin să o subliniez şi în momentele următoare ale studiului nostru.

Prima arătare a Mântuitorului a fost către femeile mironosiţe. La Matei ni se spune ca, după ce îngerul le vesteşte femeilor Invierea şi le arată, ca dovadă, mormântul gol, trimiţându-le să vestească ucenicilor Invierea şi să le spună să meargă în Galileea, acestea au plecat în grabă. Inainte de a ieşi din grădină, Iisus li se arată, le spune «Bucuraţi-vă». Femeile I s’au închinat căzând la picioarele Lui. Iisus le trimite să vestească ucenicilor Săi Invierea şi să le reamintească întâlnirea din Galileea. Am subliniat căderea la picioarelel Lui pentru un argument ulterior.

După toate aparenţele, următoarea arătare a lui Iisus a fost către Maria Magdalena, care venise cu femeile mironosiţe, dar nu plecase cu ele. Neîcrezătoare în ceea ce văzuse (din ea Iisus scosese şapte draci şi ştia cât de înşelător este diavolul) s’a întors la mormânt căutând dovezi pentru veracitatea Invierii. Avea o stare de pustiire care îi cuprinsese inima şi ea plângea la mormânt. Atunci a văzut doi îngeri înăuntru, unul la cap şi altul la picioarele locului unde zăcuse Iisus, care au întrebat-o de ce plânge. Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. (In. 20: 13). Fără îndoială că a auzit un sgomot, nu a mai aşteptat răspunsul îngerilor, s’a întors şi L-a văzut pe Iisus aproape, dar nu L-a recunoscut. Ca şi îngerii, Mântuitorul a întrebat-o de ce plânge, pe cine caută. Maria, a crezut că este grădinarul şi L-a întrebat dacă el a luat trupul lui Iisus, rugându-l să-i spună unde L-a pus ca ea să se ducă să-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: Marie! In clipa aceea L-a recunoscut, a strigat Rabuni! şi s’a aruncat la picioarele Lui, dar El a oprit-o: Nu te atinge de Mine căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. (In. 20 : 17)

Această întâlnire este plină de tâlcuri şi de simboluri. Cu puţine minute mai înainte, Iisus îngăduise femeilor mironosiţe să se arunce la picioarele Lui şi să-L atingă. De ce acum, nu-i permite Mariei să se atingă de El până ce nu Se va înălţa la cer? Peste alte câteva ore, se va duce la Apostoli care stăteau încuiaţi în odaie de frica fariseilor şi-i va îndemna: Pentru ce sunteţi tulburaţi şi de ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre. Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Insumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având Lc. 24: 39). Fără îndoială că ucenicii L-au pipăit şi totuşi au continuat să se îndoiască. Spre a-i convinge, Iisus i-a întrebat daca au ceva de mâncare. Ei I-au dat un fagure de miere şi peşte şi El a mâncat,

Aşa dar, fără a Se fi înălţat mai întâi la cer, cum i-a spus Mariei Magdalena, Mântuitorul a permis femeilor mironosiţe să-I sărute picioarele şi, mai mult, i-a îndemnat pe Apostoli sa-I pipăie mâinile şi picioarele pentru a-i încredinţa că nu era un duh, ci El Insuşi. Acelaşi lucru îl va face şi cu Toma la arătarea către ucenici, după o săptămână. Atunci, de ce a oprit-o pe Maria Magdalena spunându-i să nu-L atingă pentru că încă nu S’a suit la Tatăl Său?

Aici trebuie să ne înălţăm duhul şi să ne gândim la o anumită simbolistică. Mântuitorul a folosit totdeauna simbolurile pentru a închipui o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi Dumnezeu. Când a fost însă vorba de adevăruri divine care nu pot fi înţelese cu mintea noastră, ci doar acceptate prin credinţă, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmaţia directă şi susţinută. Când a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, a făcut afirmaţia clară, nedisimulată sub simboluri şi a acceptat moartea fără să umbrească Adevărul în simbol. Când a spus că trupul Lui este adevărata pâine şi sângele Lui adevăratul vin şi că cine nu mănâncă trupul Lui şi nu bea sângele Lui nu va intra în Impărăţia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmaţia clară şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu mincinos cum este diavolul. In Capitolul şase de la Ioan, Iisus face această afirmaţie neumbrită şi era gata să moară pentru ea şi să-şi piardă ucenicii, dar nu a umbrit afirmaţia Sa preluată la Cina de Taină într’un cadru ritual. Aşa că atunci când protestanţii afirmă că Cina de Taină şi pâinea şi vinul erau doar simboluri ale trupului şi sângelui, Il fac mincinos pe Insuşi Dumnezeu şi ei urmează până astăzi calea înşelăciunii lor.

Simbolul Mariei Magdalena închipuia atunci neamurile care vor veni la credinţă abia după ce Iisus se va înălţa la cer şi va trimite Duhul Sfânt ucenicilor care vor pleca în lume la propoveduire. Mai este un aspect tulburător în această întâlnire dintre Iisus şi Maria Magdalena. Ea Il văzuse pe Domnul, ultima oară, Vineri seara, la punerea Lui în mormânt. Trăise mereu pe lângă El vreme de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricăciune şi totuşi, chiar atunci când s’a uitat la El, lângă mormânt, nu L-a recunoscut. De ce?

Presupunem că Iisus, ieşit proaspăt din mormânt prin Inviere, trecând prin piatra mormântului, fără a o sparge, avea o anumită descărcare materială o străvezime care Il îndepărta oarecum de la ochii omeneşti. Si totuşi, când Iisus a strigat-o pe nume – Maria – ea L-a recunoscut fulgerător şi s’a aruncat la picioarele Lui. Iisus spusese: Nimeni nu poate vine la Mine fără a fi mai întâi atras de Tatăl Meu. (Ioan 6 : 44) De aceea nu venim la Dumnezeu dacă Iisus nu ne cheamă pe nume, pe fiecare. Odată chemaţi, reacţia noastră poate fi ca a Mariei – ne aruncăm la picioarele Lui, sau ca a lui Iuda, ne ducem la pierzare. Chemată pe nume, Maria L-a recunoscut şi L-a numit Rabuni; Chemat, Toma a răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu Fiecare suntem atraşi/chemaţi de Iisus, pe multe căi, până ce mintea ni se luminează, înţelegem chemarea şi ne aruncăm la picioarele Lui.

La arătarea către ucenici, Iisus a mâncat peste şi un fagure de miere pentru a-i convinge că nu era un strigoi, deşi îl pipăiseră. In tot Orientul, până astăzi (şi în ţara noastră), există superstiţia adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înşela cu un trup aparent din carne şi oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. Iisus le-a spulberat această îndoială. Subliniez că Iisus a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii şi ei tot nu au crezut că El este, apoi dovada mâncării şi au crezut.

După o săptămână, tot Duminică, Iisus se arată iarăşi ucenicilor Săi, închişi în odaie (probabil aceeaşi). Toma era cu ei, data trecută lipsise. Când aflase de la ucencii că i-a vizitat Invăţătorul, el le-a răspuns că nu va crede până ce nu va pune degetul său în semnul cuielor Lui Iisus şi mâna sa în coasta Lui. Această arătare a fost făcută special pentru a-l convinge pe Toma, semn ca Iisus îl preţuia, dar şi pentru că, la Cina cea de Taină, spusese despre ucenicii Săi (Ioan, cap 17), că pe nici unul nu l-a pierdut decât pe fiul pierzării. Există o accepţiune generalizată în cazul Toma, ca să-l socotim pe el ca prototip al necredinciosului, pentru că spusese – când ucenicii l-au anunţat că vâzuseră pe Domnul – că el nu va crede până nu va pune degetul.

El fusese anunţat de ucenici, nu Domnul îi apăruse. Când femeile mironosiţe i-au anunţat pe ucenici că l-au întâlnit pe Domnul în grădina mormântului şi că El era viu, nu le-au crezut, ci au socotit zicerea lor o aiureală; când Maria Magdalena vine şi le spune că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, toţi au zis că este halucinaţia unei femei doborîte de durere. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt, dar nu pentru că ei crezuseră, ci pentru idea: ..Dar dacă… ?!

A intrat Mântuitorul în odaia unde ucenicii erau adunaţi, i-a chemat să-L pipăie şi n’au crezut; I-au dat să mănânce şi abia atunci au crezut. A venit Iisus pentru Toma şi L-a chemat să-I pipăie rănile, dar Toma nu a venit, ci a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Toma este omul raţional care are nevoie de dovezi, dar nu atât de amănunţite cum i-au cerut apostolii lui Iisus. Toma nu era un necredincios, ci un om care avea nevoie numai de o mică dovadă, pentru a se arunca în marele întuneric al cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru care va merge până la moarte.

Două din arătările care urmează au semnificaţii adânci şi chiar un anumit dramatism în relatare: aceste două sunt: Arătarea lui Iisus lui Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus şi arătarea lui Iisus celor şapte ucenici la Marea Tiberiadei.

Emaus era o localitate la o distanţă cam de 60 de stadii, ceea ce ar veni, în măsurătoare metrică, ceva peste 11 km. Intâmplarea aceasta ne este semnalată numai de sf. evanghelist Luca, deşi majoritatea comentatorilor cred că ea se găseşte redată, în două versete, şi de Sf. Marcu (6: 12-13), unde spune că Iisus S’a arătat altor doi ucenici pe ţarină. Vestea învierii lui Iisus tulburase cetatea Ierusalimului, unii o contestau, alţii o credeau, fariseii şi cărturarii o blestemau ca pe o minciună, nimeni nu rămânea indiferent faţă de acest eveniment care depăşea dimensiunea naturală a vieţii. Doi ucenici plecaseră spre Emaus. Unul dintre ei, menţionat cu numele în relatarea Sf. Luca, era Cleopa; celălalt, aşa cum e şi firesc, trebuie, cu necesitate, să fi fost însuşi sf. Luca, deoarece numai el menţionează evenimentul detaliat. Erau şi ei tulburaţi, dezamăgiţi de veştile contradictorii care circulau pe seama Invierii Domnului, dar mai ales, erau indureraţi de neputinţa lor de a crede.

La un moment dat, Iisus a apărut lângă ei, mergând şi El spre Emaus, îi întreabă de ce sunt tulburaţi şi după ce ei Ii spun, îi ceartă pentru necredinţa lor şi le tălmăceşte din Scriptură tot ceea ce era despre El. Ajung la Emaus, la gazda celor doi. Mântuitorul se face ca vrea să meargă mai departe, cei doi încearcă să-L determine să rămână cu ei şi el acceptă. Gazda le oferă o cină şi Iisus ia pâinea şi o frânge; atunci li se deschid ochii şi Il recunosc, dar El se face nevăzut de la faţa lor. Cei doi ucenici îşi dau seama că focul din inima lor, când le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le vorbea. Au alergat înapoi la Ierusalim şi au relatat ucenicilor că au întâlnit pe Domnul şi ce le-a spus.

Cei doi Ucenci nu L-au recunoscut pe Iisus, probabil, din cauza aceleeaşi transfigurări spirituale, dar poate că autorul nu asta a înţeles când spune că ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoscă (pe Iisus, n.n.). Poate că Mântuitorul a vrut să le tălmăcească scrisul sfânt despre El, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face în linişte, dacă le-ar fi spus, de la început cine era. Importanţa impresionantă a evenimentului constă în aceea că ei L-au recunoscut la frângerea pâinii. Trebuie să ţinem cont de faptul că Iisus nu-Si proclama identitatea cu uşurinţă; a făcut-o mai puternic după Inviere, văzând necredinţa apostolilor. De data aceasta, li S’a revelat celor doi printr’un gest: frângerea pâinii. Mulţi din teologi cred că El avea un fel inimitabil de a frânge pâinea, gest care a devenit sacru pentru Apostoli după ce l-au văzut la Cina de Taină. Acest gest inimitabil a fost proclamarea identităţii lui Iisus faţă de cei doi ucenici.

Arătarea lui Iisus unora dintre ucenicii Săi la Marea Tiberiadei, când a avut loc cel de al doilea pescuit bogat, este de o frumuseţe mistică inegalabilă şi de o semnificaţie ascunsă la fel de tulburătoare. Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacob şi Ioan şi încă doi nenumiţi, s’au dus să pescuiască pe Marea Galileii, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Incepea să se crape de ziuă, era o linişte nefirească, marea, de obicei tulburată, se întindea ca o apă moartă, stravezie şi luminată de stele încât îi puteai număra pietrele de pe fund. Barca se îndrepta încet spre ţărm. Deodată acolo, pe mal, a apărut un om. Acesta i-a întrebat: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei au răspuns că nu. Fără vreo explicaţie, omul de pe ţărm le-a spus: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei. Au aruncat mreaja şi îndată s’a umplut de peşti, de parcă toate pietrele de pe fund s’ar fi prefăcut în peşti.

Sf. Evanghelist Ioan stătea lângă Sf. Apostol Petru. Privea intens spre bărbatul de pe ţărm şi i-a şoptit lui Petru: Domnul este! (In. 21:7). Petru era desbrăcat până la brâu. Auzind că este Domnul, şi-a îmbrăcat haina şi s’a încins aruncându-se în apă şi venind înnot la Invăţător. După aceea, vin şi ucenicii cu corabia, o trag la ţărm şi aleargă la Iisus, căci aflaseră de la Ioan cine era bărbatul care le cerea mâncare. Când au ajuns la El, au găsit focul aprins şi jeratec şi peşte pus de-asupra şi pâine. Iisus văzuse graba lor şi le atrage atenţia: Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.

Petru a mers la corabie, a tras mreaja plină la mal, cu 153 de peşti mari, cu mult peste rezistenţa mrejei care, totuşi, nu s’a rupt. S’au întors la foc, pentru că Iisus i-a îndemnat: Veniţi de prânziţi! Au venit în tăcere şi nici unul nu a îndrăznit să-L întrebe: Tu cine eşti? Toţi ştiau că este Domnul. Iisus S’a apropiat, a luat pâinea, a frânt-o şi le-a dat-o. De asemenea şi peştele.

Interesant este faptul că ucenicii au ascultat de Iisus, înainte de a-L fi recunoscut şi au aruncat mreaja în dreapta corăbiei la îndemnul Lui. Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era absolut limpede, încât vedeai peştii mişcându-se şi pietrele pe fund. Dacă în timpul nopţii, când întunericul făcea oarecum invizibilă mreaja, Apostolii nu prinseseră nimic, un pescar versat îşi putea da seama imediat că în zori, la răsăritul soarelui, nu era nici o speranţă de prins vreun peşte. Totuşi, au ascultat de El fără ezitare. Sunt convins că, în mintea lor, a fost un declic neconştientizat, poate, amintind-şi când, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, după ţinerea predicii de pe lac, (Lc. 5) să arunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi acesta a protestat: Invăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n’am prins nimic. Dar, după vorba ta, voi arunca mreaja. Si minunea s’a petrecut. Petru a ascultat instinctiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat prin dragostea temeinică prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut şi i-a spus lui Petru. Acesta avea firea năvalnică pe care i-am văzut-o, în special, în timpul patimilor: La Cina de Taină, declară în faţa Domnului şi a Apostolilor că, chiar daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda. Iisus îl domoleşte prevenindu-l că, înainte de a cânta cocoşul, Petru se va lepăda de El de trei ori. Intr’adevăr Petru s’a lepădat de Domnul de trei ori: prima dată prin simplă negaţie, a doua oară prin jurământ, a treia oară prin blestem. A cântat cocoşul, el şi-a adus aminte de mustrarea Domnului şi a plâns pocăindu-se

In altă împrejurare, când Iisus a venit la Apostoli în corabie, mergând pe apă, Petru I-a strigat: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă! (Mt. 14:29) Iisus i-a poruncit şi el a coborît imediat din corabie şi a început să meargă pe apă, dar i s’a făcut frică şi a strigat cu spaimă să-l scape. Iisus l-a apucat de mână mustrându-l dojenitor: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit.

Toate aceste întâmplări legate de Petru, este bine ca cititorul să le reţină, pentru că ele ne vor servi ca argumente în partea a doua a eseului nostru despre arătarea lui Iisus la Marea Tiberiadei.

Revin la gestul inimitabil a lui Iisus în frângerea pâinii, care L-a descoperit de astă dată celor şapte ucenici, chiar dacă unii aveau încă îndoieli. Dacă citim cu atenţie textul deja analizat, vedem că, la venirea ucenicilor la ţărm, au găsit jeratec şi peşte pus de-asupra, deşi ei, în graba lor de a-L întâlni pe Invăţător, nu adusesera din peştele prins de ei. Probabil că acest peşte, voia să amintească ucenicilor de îndoiala lor, când Iisus li S’a arătat în noaptea Invierii şi nu au crezut că este El, decât numai după ce a mâncat din peştele lor, iar focul trebuia să-i amintească lui Petru de lepădarea lui la focul din curtea arhiereului. Cât despre cei 153 de peşti mari, nu am găsit nici un comentariu asupra numărului de peşti şi a semnificaţie lor, în afară de o încercare la Fericitul Augustin, care era foarte complicată şi iezuită (comentariul), folosind înmulţiri şi adunări şi apoi împărţiri pentru a ajunge la o semnificaţie care mi s’a părut nejustificată şi pe care am şi uitat-o.

Partea a doua a întâlnirii cu Iisus la Marea Galileei este foarte tulburătoare, şi în sensul mistic, şi în sensul contradicţiei dintre ortodocşi şi catolici privind primatul lui Petru şi, în consecinţă, al Papei. Catolicii iau textul ca atare, desprins de orice contextualitate, privind lepădarea lui Petru, şi ignoră mustrările Mântuitorului pentru graba lui de a face afirmaţii mari pe care nu şi le respecta, până la a-l numi satană.

Dar să urmărim textul lui Ioan: De îndată ce Iisus S’a revelat celor şapte Apostoli prin frângerea pâinii, s’a făcut linişte desăvârşită, au mâncat toţi în tăcere şi fiecare aştepta ceva care trebuia să se întâmple. Percepţia mea personală este că, atât Petru, cât şi ucenicii ceilalţi, bănuiau ce trebuie să se întâmple. O jenâ gravă plutea în atmosfera mistică a întâlnirii. Poziţia lui Petru în rândurile Apostolilor era foarte fragilă, după lepădarea lui şi ei ştiau că Domnul va trebui să clarifice această poziţie în vreun fel. Petru fusese multă vreme verhovnicul apostolilor. Vârsta îi dădea o întâietate între ceilalţi şi toţi îi acordau cinstea cuvenită vârstei şi poziţiei lui în faţa lui Iisus. Totuşi, în toate împrejurările mai intime, niciodată Mântuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci şi pe Iacob şi pe Ioan. La Cina de Taină, este evidentă o preferinţă a Domnului faţă de Ioan, nu numai pentru faptul că a stat cu capul pe pieptul Invăţătorului – Ioan era un copil şi Invăţătorul îl proteja – ci, mai ales că, atunci când Domnul a spus că unul din ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan să-L întrebe cine este vânzătorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan în şoaptă şi, fără îndoială, acesta i-a spus după aceea lui Petru.

Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mântuirea lui Petru de păcatul lepădării, text pe care îl găsim la Sf. Evanghelist Luca (22: 31): Simone, Simone, iată că satana v’a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, revenindu-ţi oarecând, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22 : 31-32). Cuvintele acestea puternice răsunau încă în inima lor tot aşa de adevărate ca şi proorocirea că, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Cred că pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, Ucenicii n’au avut nici o ezitare să-l reprimească pe Petru în rândurile lor. Aceasta este opinia mea şi ea nu figureaza în comentariile generale ortodoxe referitor la reinstalarea lui Petru în treapta uceniciei.

După ce Iisus şi ucenicii au terminat prânzul (Ioan 21: 15 şi urm), Domnul l-a întrebat pe Petru, fără nici un fel de pregătire; cunoscând gândurile tuturor, această întrebare era continuarea gândurilor lor pe care Iisus trebuia să le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmaţia lui Petru făcută la Cina de Taină (referindu-se la colegii săi întru apostolie, câ el nu se va lepăda nici odata de Invăţător). Iisus i-a spus acum: Simone, fiul lui Ioan, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia? Si firea năvalnică a lui Petru s’a răsfrânt încă odată în graba răspunsului, uitând, pentru o clipă, de lepădare: Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc. Totuşi mi se pare că există o anumită prudenţă în răspunsul lui Petru, care nu s’a mai înălţat pe sine de-asupra apostolilor celorlaţi; aceasta ne face să credem că amintirea lepădarii era vie în mintea lui. Iisus i-a încredinţat paşterea mieluşeilor, fără vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui între apostoli. Dimpotrivă, ca într’o judecată unde prima mărturie trebuia întărită pentru a fi acceptată (în astfel de situaţii se cereau trei mărturii), Iisus îl întreabă a doua oară, fără referire la ceillaţi apostoli: Simone, fiul lui Ioana, mă iubeşti? Petru confirmă fără a mai adăuga nimic rostind aceleaşi cuvinte: Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Iisus îi încredinţează paşterea oilor. Mântuitorul îl întreabă pentru a treia oară – ca o ultimă verificare a primei afirmaţii: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

In ciuda convingerii lui Petru şi a Apostolilor că Iisus făcea restaurarea lui Petru în treapta apostoliei, această a treia întrebarea l-a întristat adânc pe Petru pentru că Invăţătorul i-a zis a treia oară mă Iubeşti şi I-a răspuns cu mare întristare în glas: Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc. Cu aceasta, Petru afirma indirect că toată această interogaţie repetată de trei, se referea la cele trei lepădări ale sale, prin care i se stergea păcatul comis atunci şi era reintegrat printre ceilalţi apostoli.

Este evident pentru orice om de bună credinţă că nu i se acordau acum lui Petru puteri speciale, fiindcă, în acest caz, de ce s’ar fi întristat el la cea de a treia întrebare. Când Iisus S’a adresat Apostolilor după Inviere şi le-a spus: Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura, (Mc. 16 :15), Invăţătorul nu s’a referit la Petru cu nimic special, astfel că situaţia lui rămăsese oarecum confuză printre ceilalţi. Iisus intenţiona să-l reintegreze pe cel lepădat de El printr-o reinstituire solemnă, un fel de primire a unui eretic în ortodoxie în vremea noastră. Când catolicii afirmă că acum i s’a dat o putere specială, se înşeală cu bună ştiinţă: lui Petru i s’a dat acum puterea pe care ceilalţi Apostoli au avut-o de la început, pe care ei nu o pierduseră ca Petru şi care le fusese întărită de Iisus în Duminica Invierii. Acum, Petru a fost reprimit în treapta lor şi i s’a redat şi dreptul de propoveduire la toată făptura: Paşte mieluşeii mei, Paşte oile mele.

Dacă în toată această tainică perioadă de după Invierea Domnului a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegiaţi: Toma, pentru care Iisus a venit în mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa şi Ioan, despre care a spus lui Petru, la această arătare dicutată de noi: Dacă vreau Eu ca acesta (adică Ioan n.m.) să rămână până ce voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-Mă pe Mine (Ioan 21: 22) . Astfel Iisus mustră încă odată îndrăzneala lui Petru.

In legătură cu Petru, mai este ceva important, dar nu atât pentru el, cât pentru modalitatea Invierii Domnului. După ce Maria Magdalena anunţă Apostolii că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, aceştia s’au îndoit. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt pentru a vedea ce se întâmplase acolo. Ioan, mai tânăr, alerga mai repede, s’a uitat în mormânt, a văzut giulgiul gol, dar nu a intrat, din respect pemtru vârsta lui Petru. După puţină vreme, Petru a ajuns şi el la mormânt şi au intrat pe rând înăuntru. Acolo au văzut giulgiul zăcând pe pământ, dar marama cu care fusese acoperită faţa lui Iisus, nu era la un loc cu giulgiul, ci era făcută sul şi pusă în altă parte. Atunci, adaugă Sf. Evanghelist Ioan, au văzut şi au crezut.

Dacă giulgiul ar fi fost desfăcut şi ar fi zăcut la pământ ca o bucată oarecare de pânză, nu cred că ar fi avut efectul de şoc pe care l-a avut asupra celor doi Apostoli. Fără îndoială ca era ceva straniu în modul în care giulgiul zăcea pe pământ, încât Sf. Ioan să scrie că au văzut giulgiul şi au crezut, fiindcă ei încă nu ştiau Scriptura că El trebuia să invie din morţi (In. 20: 9)

Tinând cont de ceea ce am citit din capitolele anterioare şi de tradiţia iudaica legată de inmormântări, ne aducem aminte că, după moartea pe cruce a Mântuitorului, iudeii căutau acum să scape de trupurile celor răstigniţi (Iisus şi cei doi tâlhari) deoarece a doua zi era paştele şi mozaismul nu permitea neîngroparea morţilor de paşti.

Iosif din Arimateia, ucenic în ascuns al lui Iisus, s’a dus la Pilat şi i-a cerut să-i dea trupul lui Iisus. Acesta s’a mirat de faptul că Invăţătorul murise aşa de curând, a chemat centurionil şi l-a întrebat şi acesta a confirmat moartea (probabil era sutaşul care strigase la moartea Mântuitorului – văzând toate fenomenele supranaturale: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Mt. 27: 54).

Stim din relatarea Sf. Ioan că Pilat a trimis totuşi ostaşi să verifice, că aceştia au văzut că cei doi tâlhari nu muriseră şi le-au sdrobit fluierele picioarelor (fapt care crea un şoc şi aducea moartea fulgerătoare), iar lui Iisus nu i-au sdrobit fluierele picioarelor, ci numai i-au străpuns inima cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui Iisus de pe cruce; a venit şi Nicodim, cel care mersese noaptea la Iisus să-L întrebe (vezi In. Cap 3), care a adus ca la o sută de litre de amestec de smirnă cu aloe, au muiat giulgiul în amestec, apoi au înfăşurat trupul Domnului cu giulgiul muiat in mirodenii şi l-au pus în mormântul în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (In. 19: 42).

Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face pânza giulgiului mai dură, ca un ulei sicativ. Ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost giulgiul nedesfăcut, pastrând forma trupului lui Iisus, ceea ce însemna ca Domnul ieşise prin giulgiu fără a-i fi stricat forma pe care o luase după trupul Lui. Coroborînd toate fenomenele supranaturale de la Naşterea Mântuitorului şi până la Invierea Sa, vedem o serie de simboluri care se înlănţuiesc spre o finalitate supremă: dumnezeirea lui Iisus: El S’a născut din femeie fără de bărbat şi această femeie era fecioară şi nu mai avusese în pântece, aşa cum, la îngropare, Iisus fusese pus într’un mormânt nou în care nimeni nu mai fusese pus; Mântuitorul a ieşit din giulgiu fără a-l sfâşia sau al desface şi apoi, şi din groapă, prin piatra neridicată, fără a o sparge, aşa cum a ieşit din pântecele mamei Sale fără ca ea aibă durerile naşterii şi fără a-i strica cheile fecioriei.

O altă arătre a Mântuitorului către Apostoli şi alţi credincioşi ne este amintita de Sfântul Pavel care însă nu elaborează deloc asupra împrejurărilor. De altfel, el nu intenţionează să ne relateze arătarea lui Iisus, ci numai o citează ca un argument al Invierii Domului, în Epistola 1 către Corinteni, cap. 15. Iată textul: …că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi şi că i S’a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece: după aceea S’a arătat, în acelaşi timp, la peste cinci sute de fraţi dintre care, cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit. După aceea S’a arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor. Iar la urmă, ca unuai nenăscut la vreme, S’a arătat şi mie…(V. 3-8)

Unele din aceste arătări, pomenite de sf. Apostol Pavel, au avut loc înainte de Inâlţarea Domnului (F. A. 1: 9-11), altele după. Când Apostolul Neamurilor spune că Iisus S’a arătat celor 12, acest fapt s’a petrecut după Inăltare şi după ce a fost ales de către conclavul Apostolilor, Matia, spre a completa numărul apostolilor, după spânzurarea lui Iuda. Despre arătarea lui Iisus lui Pavel avem, pe larg, relatarea din Faptele Apostolilor, minune petrecută pe drumul Damascului.

Sfârşit şi Slavă Invierii Tale, Doamne!

Notă : toate citatele sunt după ediţia jubiliara a Bibliei, a I.P.S. Bartolomeu

 

Din memoriile Parintelui Aurel Sandru – Pastile la Baia Sprie

vol. Jurnalul Detentiei Politice in Jud. Arad, 1945-1989

de Corneliu Cornea, Ed.Mirador, Arad 2000, p. 146-148

Baia Sprie, 1951-1952

De Sfintele Pasti

In zilele acelea, printre numerosii prizonieri de constiinta din lagarul de exterminare de la Baia Sprie, se numara si preotul aradean Teodor Bej care, posedand o memorie de exceptie, cunostea pe de rost tot tipicul religios pascal.

Acelasi preacucernic parinte a cerut altor trei preoti de acolo sa i se asocieze in actiunea de oficiere a slujbei Sfintei Invieri. Mai precis, cei trei alesi erau chemati sa bata in teava cu aer comprimat, la ora 12 noaptea, semnalizand pe aceasta cale, incetarea lucrului. Zis si facut. Auzind semnalul acustic al clipei, robii pun capat lucrului si se indreapta spre locurile dinainte stabilite. Incepe apoi un impresionat serviciu divin la orizontul XII, unde puteam dispune de un spatiu mai mare, cat o catedrala de mare, excavat in abataj. Toni Vasilescu, politistul, muzicianul, dar si ”turnatorul”, a facut din niste sfredele de otel suedez de diferite lungimi o orga de clopote, pe care o atingea cu un alt sfredel, scotand niste sunete de clopot de tonalitati diferite. Era ceva din cer. Singurul neinformat era Gica Petrescu, odinioara capitan de jandarmi, iar aici, sef al turnatorilor din mina, care alerga dintr’un loc intr’altul si, realizand ce se intampla, incerca in zadar sa ne opreasca din actiunea inceputa.

La aceasta “Sfanta Inviere” din primavara anului 1951, au participat plenar oameni din toate confesiunile si nationalitatile prezente, cu exceptia maistrilor si supraveghetorilor – diparuti fara urma si absenti pe toata durata slujbei. Gica Petrescu anunta la suprafata organele de paza ale securitatii. Noi insa ne continuam actiunea. Emotionant a fost momentul cand preotul a rostit chemarea cea mare: “Veniti de luati lumina!”, iar noi, ocnasii, ne-am aprins lampile de acetilena, una cate una, de la acelasi pastor de suflete ca, apoi, auzind sacerdotalul “HRISTOS A INVIAT!”, sa raspundem in cor prin “ADEVARAT A INVIAT”. Serviciul religios s’a incheiat prin intonarea plenara a aceluiasi “Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand/si celor din morminte,/ viata daruindu-le.”

Nu s’a mai lucrat nimic in noaptea aceea. Ne-am strans cu totii la put (circuland pe ruta a doua orizonturi), de unde am iesit mai tarziu la suprafata, intr’o disciplina fara cusur. In fiecare corfa, cei opt care intrau, cantau Hristos a inviat, pana la ultimul sunet al imnului sacru. Nimeni nu iesea din corfa inainte de a fi terminat cantecul. La suprafata, ca si la mormantul Mantuitorului pazit de ostasii lui Pilat, o multime de securisti culcati pe burta, din loc in loc, cu mitralierele indreptate spre noi, cei ce “inviaseram” din adancurile pamantului, iar acum eram iluminati si plini de bucuria si suflul triumfal al Invierii lui Hristos! Orice ni s’ar fi putut intampla in clipele acelea.Chiar si moartea. Nimeni insa nu-si punea nici o problema, clipa prezenta fiind mult prea inaltatoare pentru ca sa poata fi intinata de teama. Frica era in inimile celor ce ne pazeau inarmati pana in dinti, in timp ce noi mergeam cu lampile aprinse spre poarta lagarului de exterminare, sburand pe aripi de ingeri. De necrezut! Pana si turnatorii ni s’au alaturat in clipele acelea. In fond, Hristos a inviat si pentru ei.

Duminca, in ziua intai de Pasti, la ora 11, a sunat talanga de desteptare si am fost stransi in curte, unde ofiterul politic Alexandru ne-a tinut un logos destul de retinut, reamintindu-ne ca este interzisa rugaciunea in comun.

V’am pastrat, zicea vorbitorul, cruciulitele ce le-ati avut in bagaje. Nu vi le-am confiscat, dar revin cu precizarea ca, daca va rugati, e bine sa va limitati la rugaciunea individuala.

Asa s’a petrecut cea mai inaltatoare “Inviere” a vietii noastre – poate prima din lume care a avut loc la 400-450 de metri sub pamant. Piatra de mormant ce apasa sufletele si trupurile noastre a fost data la o parte, iar noi ne-am inaltat cu amaritele noastre suflete, spre cel ce ne-a zis: “Indrazniti! Eu am biruit lumea.”

Daca aceasta ne-a fost bucuria de Pasti din anul 1951, la Invierea din anul 1952 am avut parte de o si mai mare bucurie, prin aceea ca, pentru prima data dupa patru ani de temnita grea, ne-am putut impartasi cu Preasfantul Trup si Sange al Mantuitorului. Initiativa a aparut parintilor Rotaru, Dumitras, Mioc si Butnaru. Pentru inceput, am cerut maistrului civil de la atelier, pe nume Bauer – care era si el catolic – sa-mi aduca o sticluta cu vin.. Zis si facut, in ciuda marelui risc pe care-l implica un asemenea demers. Parintii franciscani au oficiat Sfanta Liturghie in mina si, pe ascuns, toti greco-catolicii ne-am cuminecat. Nimeni din jurul nostru nu a stiut nimic, ceea ce dovedeste ca, intre noi, nu era nici un turnator.

Pe parintii franciscani nu i-am mai intalnit nici odata, iar informatiile pe care le detin acum, in ultimul deceniu al secolului si al mileniului, nici unul din ei nu mai traieste. Se stie insa ca, dupa eliberarea din 1964, au pastorit pe la unele parohii din Moldova, pe urma, rand pe rand, s’au stins trupeste, umpland cerul cu roadele sfinteniei lor si sporind numarul celor ce si-au dat viata pentru lauda si preamarirea lui Dumnezeu.

Nota noastra: Nu l-am intalnit nici odata pe parintele Aurel Sandru, dar, din auzite, stiu ca a fost un om de mare prestigiu si un preot de mare credinta. In schimb, l-am cunoscut pe parintele Bej, chiar foarte bine, deoarece am stat cu el in aceeasi celula la Zarca Aiudului, cateva luni de zile. Venise de la Baia Sprie, inainte de inchiderea minei, deoarece se imbolnavise de o boala curioasa si tot atat de periculoasa, din cauza, probabil, a plumbului din mina: intestinele lui prezentau niste pete galbene, care-i impestritau mucoasele. Fusese dus la spital, i se taiase o portiune din intestinul subtire care fusese dus la analiza si, dupa aceea, a fost expediat la Aiud si pus in Zarca, o sectie pentru cei periculosi si insubordonati. Cu venirea parintelui Bej, viata noastra de celula s’a schimbat: el a introdus o regula a rugaciunii sistematice, invatarea unor texte din Noul Testament – parintele stia pe de rost toate cele patru Evanghelii, unele epistole si cativa psalmi. Sambata seara facea Vecernia si Duminica Sf. Liturghie, impartasindu-ne, daca ne spovedeam, cu firimituri de impartasanie pe care le avea cusute in tivul unei camasi..

Aceasta viata spirituala ritmica ne-a intarit pe cei care eram in aceeasi celula cu el, mai ales ca parintele nu dadea nici cea mai mica atentie bolii sale. Uneori, cand parintele Bej mergea la doctor, cei ramasi in celula (eram, in total, patru detinuti) ne exprimam ingrijorarea pentru boala sa – noi credeam ca era cancer – si ne temeam ca, daca vreun gardian ne-ar prinde ca ne rugam, o izolare la neagra i-ar fi putut fi fatala. Am fi dorit sa-l prevenim de pericol, dar cand parintele revenea in celula, toate temerile dispareau si ne reincepeam viata pe care el o impusese prin forta sa duhovnicecasca. Din fericire, nici odata nu s’a intamplat nimic rau.

Interesant este faptul ca parintele nu ne-a spus niciodata ca el a organizat slujba Invierii din 1951. Ne-a povestit istoria foarte pe scurt, fara a face vreo aluzie la rolul sau, ci prezentand evenimentul ca pe un act colectiv al preotilor. Abia acum, cand am citit articolul parintelui Sandru, am aflat rolul determinant al parintelui Bej.

Avand atatea detalii, necunoscute pana acum, am inceput sa fac o diferenta intre Invierea savarsita de ortodocsi si cea savarsita de parinti catolici franciscani, impingand mai departe, pana la diferentele structurale bisericesti, dintre Ortodoxie si Catolicism.

De ce preotii ortodocsi au facut o slujba de Inviere, in 1951, la care au chemat toti detinutii, ortodocsi si neortodocsi, buni si rai, fara deosebire si teama si de ce calugarii franciscani nu au chemat pe nimeni din afara si ultima apreciere a parintelui Sandru este constatarea fudula ca nimic nu s’a aflat despre “Invierea” lor, dovada ca “intre noi nu era nici un turnator”?

Parintele Bej nu s’a temut de turnatori, nici nu s’a gandit la ei ca la un pericol, ci i-a poftit pe toti la Praznicul cel Mare si nici unul dintre ei nu a tradat. In fond, nu aveau ce trada, caci slujba era pentru toata lumea, devenise un bun al tuturor si, sunt sigur, daca securistii ar fi venit, parintele i-ar fi primit cu bucurie, pentru ca, asa cum spune parintele Sandru, cand gandeste ortodox: “In fond, Hristos a inviat si pentru ei”. Numai cand gandeste catolic spune: “intre noi nu era nici un turnator.”

Cred ca, dincolo de distinctia facuta de Nae Ionescu si altii, intre catolici si ortodocsi – primii find socotiti Marta, care se ingrijeste de cele ale organizarii si cei de al doilea fiind Maria care statea la picioarele lui Iisus sorbindu-i cuvintele, sau, cu o alta metafora, primii fiind tipul pelerinului (activ) si cei de al doilea, tipul Mirelui (contemplativ), sta o imensa auto apreciere catolica si o umilinta spirituala ortodoxa. De aici, si grija catolicismului pentru “o buna aratare”, fata de ordocsi care se ingrijesc de “o mai buna cautare” . Toate celelalte se pierd in cenusiul detaliilor.

Părintele Gheorghe Calciu, 14 iunie 2002

Foto: Ovidiu Man – Memorial

 

Ziua Invierii

Părintele Gheorghe Calciu, 25 aprilie 2003

In aceasta zi a bucuriei supreme – Ziua Invierii – cand Hristos S’a ridicat din mormant ca un Atotputernic, sdrobind puterile iadului si slobozind pe cei legati acolo din veac, moartea a fost doborita, viata a fost propovăduită si mantuireea noastra s’a implinit.

Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta?

Uram tuturor celor la care acest mesaj ajunge, familiilor lor, prietenilor si chiar dusmanilor, sa se bucure impreuna cu noi de Invierea Domnului, un Paste duhovnicesc, un Paste fericit, o sporire a credintei, a iubirii si a pacii, in aceasta lume a conflictelor neintrerupte si a mortii napraznice ale atator oameni nevinovati.

Sa ne iubim unii pe altii acum cand ura invadeaza pamantul!

Sa spunem «Frate» tuturor celor care ne inconjoara, in aceasta vreme in care fratii se urasc si familiile se destrama !

Sa aducem pacea lui Dumnezeu intre oamenii care se razboiesc intre ei, iar omul este lup pentru om!

Sa respectam viata, acum cand mamele isi ucid pruncii in culcusul cald al pantecului roditor, iar fatul nici macar nu poate striga: «Mama, ma doare»!

Sa aducem dreptate intr’o lume strambata de vicii si cinstea intr’o lume in care a fi cinstit este aproape ceva rusinos.!

Aceasta este misiunea si tragicul destin al crestinului in lume: Sa fie urmasul lui Hristos Cel Rastignit si Inviat.

Hristos a inviat, fratii nostri!

Sa rasune strigatul nostru peste lumea intreaga, in cer si pe pamant.

Adevarat a inviat!

Foto: Biserica Manastirii Radu Voda, a treia zi de Pasti, 2007

Postare pastrata in primul rand cu ajutorul optiunii WordPress: Sticky post.

 

Hristos a Inviat!

Părintele Gheorghe Calciu, 4 mai 2002

In noaptea aceasta Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întru totul asemenea Lui, învie din mormânt biruind moartea.

Praznuirea ÎNVIERII Domnului nu este o rememorare, nu este un simbol al nici unei legende pagâne. Ea este simplu si real, INVIEREA.

Iisus invie mereu. El se naste mereu, propovădueste printre oameni, sufera patimirile mortii si Invie. MEREU.

In plan mistic, in plan divin, nu exista timp, nici succesiune, nici aniversari, ci numai realitati eterne.

Hristos a inviat, fiind parga invierii noastre!

O legenda veche crestina, nacuta in cercurile de Evrei convertiti, spune ca, dincolo de Caiafa, arhiereul anului mortii lui Iisus, statea Anna, socrul marelui arhiereu; dar dincolo de ei amandoi statea un mare rabin, cunoscator al legii, care-l ura pe Iisus de moartea si care a determinat arestarea, judecarea si moartea Domnului. Acest era Rabi Tarfon.

Rabi Trafon biruise. Marele impostor – Iisus, Cel care se chema pe Sineşi Fiul lui Dumnezeu – fusese dat mortii ca ultimul dintre talhari. Minciuna lui fusese dovedita.

In noaptea Invierii Sale, Iisus, spune istorioara pioasa, s’a aratat lui Rabi Tarfon. Acesta descifra niste manuscrise vechi, despre venirea lui Mesia.

Iisus a intrat prin usile incuiate si a stat inaintea lui si i-a vorbit:

Rabi, de acum si pana la sfarsitul veacurilor, noaptea aceasta va fi praznuita ca o noapte a biruintei vietii asupra mortii. Ridica-te, Rabi, spune lumii ca ai vazut pe Cel Inviat! Propovaduieste Invierea.

Rabi Tarfon s’a ridicat. Era obisnuit cu tot felul de aratari, duhurile nu-l puteau inspaimanta.

S’a apropiat de Iisus si a ridicat mana sa-l loveasca peste obraz.

SI S’A USCAT MANA LUI RABI TARFON CHIAR IN CLIPA ACEEA!

In toate actele anticrestine sta Rabi Tarfon. In ucideri, in defaimarea crestinismului, in lasitatea celor care nu apara pe Iisus, in desfranarea fizica si spirituala propovaduita cu putere de profetii “drepturilor umane”, in bombardarea Bisericii Nasterii Domnului din Betleem, in orice actiune de aceasta natura, exista un Rabi Tarfon care încearcå sa loveasca obrazul lui Iisus.

In pacatele noastre, in necredinta noastra, in cesiunile facute lumii acesteia pierdute, in desfraul idolilor, sta Rabi Tarfon.

Iubitilor, nu ridicati mana inimii voastre sa loviti obrazul lui Hristos. Nu numai bratul inimii, ci toata inima voastra se va usca.

HRISTOS A INVIAT!

Foto: Dan Zichil, Invierea Domnului – fresca

 

Gânduri duhovniceşti despre Paşti şi Inviere

Părintele Gheorghe Calciu, 24 aprilie 2006

Sfintele Paşti, când prăznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sărbătoare solemnă. Bucuria ei este de altă natură decât cea pe care o simtim la Naşterea lui Iisus, când ne străduim să facem din inima noastră peşteră spirituală în care pruncul Iisus se va naşte. Acolo, la Crăciun, stăm uimiţi în faţa minunii prin care Dumnezeu Cel neîncăput, Cel fără de început, Cel care a făcut lumea aceasta minunată şi cerul, şi pământul se mărgineşte pe sine într’un prunc micuţ şi fragil, culcat într’o iesle, încălzit numai de prezenţa animalelor şi de dragostea Maicii Sale şi a lui Iosif logodnicul.

Parcă la Crăciun încă nu L-am integrat înlăuntrul nostru pe Hristos, încă este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fată de Dumnezeu Fiul. De Paşti, prin postul de ispăşire şi prin faptul vă L-am văzut pe Dumnezeu între noi, având chipul şi statura noastră, suferind ca noi, sângerând, chemându-şi Tatăl din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost şi noi printre printre aceia – bucuria noastră este mai interioară, Iisus ne-a integrat prin suferinţă şi prin iertare.

Oamenii sunt mai liniştiţi de Invierea Domnului, mai interiorizaţi. Invierea aduce o bucurie mai liniştită, nu trebuie să alergăm aşa cum încercam de Crăciun să ajungem la Peştera Naşterii. Dumnezeu Omul este în noi, în suferinţa noastră, în pocăinţa noastră, în purificarea noastră prin post şi prin reconvertire. Slujbele frecvente şi mai lungi, durerea inimii noastre pentru păcatele săvârşite, deniile şi privegherile ne înalţă treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai râvnitor către pocăinţă şi mai sârguincios spre rugăciune.

Când eram copil posteam cu osârdie, desi nu era uşor pentru noi copii, dar înge

rul nostru păzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cămară şi de smântâna atrăgătoare. Si chiar dacă mai greşeam, ştiam că părintele ne va ierta la spovedanie, căci noi nu aveam nici o îndoială că intervenţia părintelui pe lângă Dumnezeu era fără greş. De altfel, părintele ştia toate păcatele noastre încă înainte de a le mărturisi noi; legătura lui cu cerul şi cu îngerii noştri păzitori era foarte strânsă şi nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.

La înjumătăţirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. şi ne punea să numărăm ouăle. In anii buni, putinile erau pline cu ouă albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouă; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainică treabă pe care o făcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânări, cerceta ouăle alese de ea pentru a le pune la cloşcă. Ouăle cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui. Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna într’un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Invierea.

Pe urmă erau spovedaniile. Părintele împărţise satul în trei grupe: copiii, care erau spovediţi mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toată clasa şi cu învăţătorul, flăcăii şi fetele care urmau la mijlocul postului şi bătrânii care veneau la urmă. Aşa cum am spus, nu era chip să ascunzi de părintele ceva. Dacă evitai să spui o ceartă sau un mic furtişag, părintele te şi întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»

Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului nostru. Părintele ne anunţa în biserică: «Cei care veniţi la spovadă să ştiţî că asta înseamnă că aduceţî un dar pe altarul unde se va săvârşi jertfirea lui Iisus şi acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curăţiţi de păcate. Să nu veniţî la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurăţenii şi, mai ales, împăcaţi-vă cu vrăjmaşii voştri. Stiţi că eu cunosc certurile dintre voi şi când vă voi spovedi şi voi întreba daca

te-ai impăcat cu cutare, ce-mi vei răspunde. Ia ascultaţi ce zice Mântuitorul! Si părintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învăţător: «Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasa-ţi darul acolo, înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şî numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul tău.(Mt. 5: 23-24). Copiii mei, să nu aduceţi la altarul Domnului un suflet împuţit de ură şî de vrăjmăsie, că vrăjmas îi vei fi lui Hristos.

Asa că, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, toţi, mari şi mici, ne ceream iertare de la părinţi, de la bunici, între noi, de la vecini şi de la vrăjmaşi, se înţelege. Că pe urmă venea rândul vrăjmaşului şi ne-ar fi spus ca nu am venit să ne luăm «iertăciune» de la el.

Duminica împărtăşirii însă era cea mai mişcătoare. Inainte de a pleca de acasă la biserică spălaţi curat îmbrăcaţi mergeam întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima sdrobită de părere de rău: «Iartă-mă, Mamă!, Iartă-mă, tată, sau bunicule, bunică !» Ei răspundeau: «Domnul să te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul să te ierte! Si iar noi: Si de-al treilea. Ei : Domnul să te ierte. Ei ne sărutau pe creştetul capului şi noi le sărutam mâna şî apoi plecam la împărtăşit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, bătrân, repetam acest înălţător ritual. Când intram în biserica, parcă pluteam în aer de bucurie ascunsă şi de curăţenie sufletească.

Ne întorceam de la spovedanie mai uşori, pe de o parte, fiindcă părintele ne uşurase spovedania şi, pe de alta, pentru că scăpasem de o spaimă, de spaima faptei savârşite şi nemărturisite. Asta era încă o minune care ţinea de Paşti.

In Săptămâna Mare era denie în fiecare seară. Dar cele mai tulburătoare seri erau cea de Joi şi cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Inşiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana şi Caiafa – judecata la Pilat, oare cine şi-ar putea reţine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind ne supăram pe Iudeii care strigau, la toate întrebările lui Pilat: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» In noaptea de Joi, flăcăii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepădase Apostolul Petru de Hristos.

Vinerea era Prohodul Mântuitorului. Părintele şi cu învăţătorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de şcoală primară. Invăţătorul alegea cei mai buni corişti şi timp de o lună de zile, după orele de clasă, făcea repetiţie cu noi. Numai în Săptămâna Mare făceam repetiţia în biserică, spre a ne mai uşura emoţia pe care toţi avem în seara prohodului. A doua grupă era cea a fetelor mari, a treia, cea a flăcăilor. In biserica noastră mai era o grupă: cea a Ruşilor. In sat erau încă trei biserici creştine, în afară de cea românească, şi o geamie. Era Biserica bespopoveţilor (rusă fără popă), cea a popoveţilor (cu popă) şi cea a duhoborţilor, care nu credeau în Sfântul Duh şi făceau cruce numai cu două degete. Ruşii ortodocşi nu aveau biserica lor de limbă rusă. Părintele îi poftea sa vină la biserica noastră, să cânte la Prohod ca o echipă separată, în limba rusă şi, în Noaptea Invierii, să cânte «Hristos a înviat din morţi. »Cu simţul lor muzical, Ruşii făceau o echipă foarte bună, spre invidia noastră. In special o tânără – Stefana lui moş Lovin – avea o voce atât de frumoasă, încât nimeni nu o invidia: toţi o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toţi cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, nimeni nu vorbea, toţi eram pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.

In Noaptea Invierii, părinţii ne sculau din somn aproape de miezul nopţii. Deşi de cu seară îi rugam pe părinţi să nu ne lase să dormim, ci să ne scoale cu zorul, deşteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca să ne sperie somnul, mama avea lângă patul nostru un lighian şi o cană mare de apă foarte rece, pe fundul căreia tremurau în undele apei două ouă: unul roşu şi altul alb. Oul roşu simboliza sănătatea trupului şi a sufletului, iar cel alb, curaţenia inimii. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam, în cele din urmă, învioraţi, la biserică. Acolo, aceleaşi grupuri de cântăreţi de la prohod şedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele şi lumânările vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o luminiţă mică, în altar, va străluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea luminiţă, preotul va ieşi pe uşile împărăteşti chemând cu glas mare: Veniţi de luaţi lumină! In biserică se făcea o învălmăşală nesgomotoasă şi echipele de cântăreţi izbucneau într’un triumfător Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

Ieşeam afară, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburătoare: Precum se stinge fumul să se stingă, precum se topeşte ceara de para focului, aşa să piară păcătosii de la faţa Lui, iar drepţii să se veselească. Si după fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! şi Hristos vascresi!

Oamenii aduceau cozonaci, ouă roşii, carne prăjită slănină şi peşte prăjit în coşuri mari şi se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul şi crucea şi o galeată cu apă sfinţita pe care o ducea crâsnicul şi stropea ofrandele cu aghiasma: rodul vinului, al grâului şi al animalelor. In urma lui veneau doi flăcăi cu o cuvertură mare pe care o ţineau de cele patru colţuri şi oamenii aruncau din coşul lor ceea ce pregătiseră pentru preot: ouă roşii, cozonac, peşte, carne, slănină. După terminarea tuturor acestor tradiţii, părintele împărţea din ofrande tuturor celor care lucraseră alături de el, cântăreţului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastră, nu ne uita niciodata şi pe noi copii de şcoală care cântam la prohod şi la Inviere.

In toată Săptămâna Luminată, nimeni nu ieşea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea toţi duceam o viaţă curată, căutând să păstrăm în noi neîntinată bucuria Învierii.

De Duminca Tomei, ne încredinţam şi noi cu Apostolul Toma că Iisus înviase, iar Luni, de Paştele Blajinilor, ne duceam toţi la cimitir. Acolo mamele aşterneau lângă mormintele adormiţilor familiei covoare româneşti frumos colorate, pe care aşezau ouă roşii, cozonac, peşte (nu uitati că trăiam în Deltă Dunării) şi alte bunătăţi. Preotul venea ceva mai târziu să sfinţească ofrandele care erau pentru pomenirea morţilor. Rostea o ectenie la fiecare mormânt. Nu era însoţit decât de cântăreţ şi de noi copii de şcoală. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dădea nouă, copiilor spre marea noastră bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviat pentru morţi, cântat într’o tonalitate minoră.

Fără îndoială că ştiam cine sunt blajinii şi de ce prăznuiam noi acest al doilea Paşte pentru ei. Blajinii erau morţii noştri care locuiau pe lumea cealaltă. Dunărea, ca orice fluviu mare, nu se sfârşea la locul de vărsare. Am văzut şi noi cu ochii noştri cum braţul Sfântul Gheorghe pe malul căruia era aşezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagră, nu se risipea în apa sărată a mării, ci despica apa până departe, rămânând intactă şi albă. Acolo, în mijlocul mării, era o bulboană. Toţi pescarii de pe mare confirmau acest adevăr. Apa Dunării se repezea în bulboană dispărând în adâncul fără fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcă Dunărea trecea ca printr’o poartă în cealaltă lume unde blajinii aşteaptă cu înfrigurare, în fiecare primăvară, o veste de la noi că Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouă roşii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncă, ci se strâng într’un şervet. Cu acest şervet, copiii merg la Dunăre şi aruncă în apă cojile de ouă spunând: Mergeţi în ţara blajinilor şî vestiţi-le că Hristos a înviat! Cojile de ouă fac, până în ţara blajinilor exact o săptâmână şi o zi. Astfel le făceam noi bucuria blajinilor noştri şi, Luni, după Duminica Tomei, ne mai veseleam încă odată cu ei de Invierea Domnului.

Frumoasele vremuri ale copilăriei! Tot satul, tineri, bătrâni şî copii, aveam o inocenţă pe care nimic nu ne-o putea răpi: nici pacatele, nici neînţelegerile dintre oameni, nici răutatea vrăjmaşului. O inocenţă pe care ne-o înnoiam de două ori pe an: la Crăciun şi la Paşti. Biserica era pentru noi scăldătoarea din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare dată când intram în ea, căci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecătoare şi nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toţi ne vindecam şi ne înnoiam sufletul, mintea şi inima.

Cine ne va curăţi pre noi de tulburările în care trăim daca ierarhii noştri sunt neîmpăcaţi între ei? Dacă ierarhii şi teologii Sibiului, în prima săptămână din postul mare, în înfrăţire cu presa anticreştină scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord. Când minciuna şî calomnia era pâinea lor de zi şi de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhicească slujire? Si iarăsi, la înjumătătirea postului, Mitropolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, învăţătorul mulţimilor de Români din toată ţara, afară din mânăstirea pe care o ctitorise pe pâmântul moştenit de la strămoşi şi ridicată cu osteneală duhovnicească şi cu bănuţul văduvei legat cu trei noduri de batistă spre a-l dărui mânăstirii spre zidire şi spre îngrijirea de orfani şi bolnavi?

Fi-vor ei socotiţi drept rugători pentru popor? Ajunge-va cândva rugăciunea lor ca să intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal şi al credincioşilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotriva ierarhilor? Cât despre mascaţii pe care i-au adus la mânăstire acoliţii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, căci iată ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacă cineva dintre voi are o pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se plângă înaintea celor nedrepţi şi nu în faţa celor sfinţi?…O spun spre ruşinea voastră. Oare între voi nu este nici un om înţelept care să judece între frate şî frate? Ci frate cu frate se judecă şi aceasta în faţa necredincişilor? Dar voi înşivă faceţi nedreptate şi aduceţi pagubă; şi aceasta chiar fraţilor… (1 Cor. 6: 1-…8)

Auziţi, preoţi, auziţi ierarhi ! Sfinţii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfinţiţi-vă deci, ca să nu cădeţi sub judecată!

Foto: Daniel Cosereanu, Victor Larie