Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Preot Gh. Calciu, 28 martie 2006

Căci Mielul care stă în mijlocul scaunului de domnie va fi Păstorul lor, îi va duce la izvorul apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. (Apocalipsă 7:17)

Fără îndoială că există apa vie care curge din coasta împunsă a Mântuitorului pe cruce şi pe care El o proclamă solemn stând în picioare: “Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (In. 7; 38)

Există şi apa vieţii despre care ne spune Sf. Ioan în motto-ul Omagiului nostru, şi în alte părţi, care ne este dăruită de Dumnezeu fără plată: …şi celui ce-i este sete să vină! Cine vrea, sa ia apa vieţii fără plată! (Apocalipsă 22 : 17)

Dumnezeu ne dă apa vieţii fără plată, dar ne cere să venim la El ca s’o primim. Unii vin şi pleacă înapoi setoşi; alţii vin şi o primesc pentru rodire, unii o sută, alţii 60, altii 30 (Mt. 13 :3-9) Cine are urechiu de auzit să audă. Sunt însă unii fericiţi cărora Dumnezeu le dă apa vieţii fără măsură, şi duhul lor, mereu tânăr, nu se vestejeste niciodată: tari în suferinţă, neînduplecaţi în faţa asupririlor, nepătaţi în faţa calomniatorilor, niciodată răspunzând cu aceeaşi monedă, ei îşi îndeplinesc destinul hărăzit de Dumnezeu, păşind demnii peste nimicniciile momentului, spre împlinire. Aceştia sunt oameni născuţi cu o mare făgăduinţă lângă ei. Purtaţi de vrerea lui Dumnezeu pe care o ascultă, trec prin toate vicisitudinile, poate uneori nici nu ştiu unde-i mână Duhul, dar, într’o clipă neaşteptată, printr’o răsucire bruscă a circumstanţelor, voinţa lui Dumnezeu se împlineşte în ei şi prin ei, căci lor le-a dat Dumnezeu multe şi mult i-a încercat, ca pe un argint lămurit în cuptor de pământ, de şapte ori curăţit. (Ps. 12 : 6)

Cei mai mulţi trecem prin viaţa aceasta comozi, aspirând la funcţii sedentare, unde duhul nostru nu tremură şi inima noastră nu arde cum ardea inima în cei doi Apostoli când le vorbea Iisus pe cale spre Emaus. La cina noastră de seară Iisus nu mai frânge pâinea, glasul Lui nu-l mai auzim.

Dar pentru Ierarhul acesta mereu tânăr, pâinea se frânge odată cu inima, glasul Domnului pentru el grăieşte. Uneori glasul sfânt amuţeşte, încercările curg, vrăjmaşul îi prigoneşte sufletul şi viaţa i-o calcă în picioare, dar, până acum, Domnul nu l-a dat morţii, căci nu s’a închinat dumnezeilor mincinoşî, nu a plâns după castraveţii Egiptului şi nici n’a cârtit în pustie întorcându-şi privirea spre viţelul de aur. Nu a rătăcit de la dreapta credinţă nu s’a lăsat ispitit de slavă deşartă, nici nu s’a închinat puterii omeneşti sau strălucirii minţilor care au părăsit calea Domnului glorificându-se pe ei înşişi. Câteodată Domnul l-a apăsat cu apăsare mare, câte odată a trimis vrăjmaşii asupra lui să-l sfâşie cu dinţii, ademeniri şi făgăduinţe, grăiri de rău, apăsare pe cerbice. Dar, încă odată, morţii nu l-a dat, căci El îl pregătea pentru o stare mai înaltă, pe care totdeauna o dăruieşte celor care Il iubesc pe El. Mintea lui nu s’a întunecat din cauza anilor, duhul lui nu s’a incovoiat pentru a place oamenilor, ci totdeauna a ţintit mai sus.

Astăzi păcatele se curăţă, inima se îmbunează, dragostea arhierească învăluie pe toţi, cu căldura inimii care niciodată nu a gândit răzbunare.

Păşind pe treapta înălţării, binecuvintaţi, Inalt Presfintite pe toti care vă urăsc şi care va iubesc iubesc, pe cei care v’au făcut rău sau v’au făcut bine ca nimeni sa nu plece flămând sau însetat, sau întristat de la acest ospăţ al bucuriei. Dumnezeu să va ţină mintea trează spre păzirea adevăratei gândiri ortodoxe, darul vorbirii şi al scrisului neîntinat de nici o minciună din cele care astăzi bântuie lumea, poftirile neîngăduite să nu vi se atingă de inimă şi totdeauna să răspândiţî binecuvântări pe care noi vi le cerem, dar şi peste cei care nu vi le cer, însă au nevoie de ele. Amin.

Binecuvântaţi şi iertati,

Preotul Gheorghe

Preot Gh. Calciu, 26 aprilie 2005

Iubiţi credincioşi,

Vom străbate, citind acest articol, cea mai dureroasă suferinţă umană (şi divină) şi cea mai luminoasă bucurie a întregii omeniri: Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi Invierea Lui.

Miercuri, Iuda s’a dus la farisei şi la marii preoţi şi i-a întrebat: Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da în mână. Iar ei i-au dat 30 de arginţi». (Mt. 26: 15) (de atunci, Biserica a rânduit ca Miercurea să fie zi de post, prin care să ne curăţim pe noi şi toată lumea de păcatul vânzării)

Joi – cu această zi începe suferinţa lui Iisus – Ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul: Unde voieşti să-Ti pregătim ca să mănânci Paştile?» Iisus le-a spus: Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: Invăţătorul zice: Timpul Meu este aproape, la tine voi face Paştile cu ucenicii Mei. (Mt. 26 : 17-19) Ucenicii au indeplinit întocmai porunca Invăţătorului. Ei au mers în cetatea Ierusalimului la casa unde El îi trimisese şi acesta le-a arătat un foişor mare, gata aşternut şi acolo au pregătit tot ce trebuia.

In Evanghelia lui Marcu găsim un detaliu (aflat şi la Luca), legat de pregătirea Paştilor, pe care nu-l găsim la ceilalţi Evanghelişti. Este evident că Mântuitorul vorbise din timp cu stăpânul foişorului şi aranjase cum va trimite doi apostoli şi cum vor ajunge la el. Iată textul în forma în care îl găsim la Sf. Evanghelist Marcu: “Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra el, spuneţi-i stăpânului casei că Invăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Pastile cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare, gata aşternut. (Mc. 14: 13-16)

Deoarece acest detaliu apare mai marcat numai la Sf. Marcu, cercetătorii au tras concluzia ca tânărul cu urciorul este chiar autorul celei de a doua Sfinte Evanghelii, adică Sf. Marcu. De altfel, tot un tânăr va apare, de data acesta numai în Evanghelia Sf. Marcu, la arestarea lui Iisus, când ostaşii, văzându-l şi crezând că şi el este vreun ucenic, au vrut să pună mâna pe el. Tânărul era înfăşurat într’o bucata de pânză, s’a smuls şi lăsând giulgiul în mâinile ostaşilor, a fugit gol în noapte.

Tot Joi, seara, a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Si-a luat toate măsurile pentru ca Ultima Cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii arhierei care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor, căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, nici unul dintre ucenici (pentru ca Iuda sa nu afle de locul Cinei) nu a fost înştiinţat de planul lui Iisus, până în faptul serii, când, întrebat fiind, a trimis doi ucenici în Ierusalim să pregătească Cina Scopul acestei ultime Cine cu ucenicii, era instituirea sfintei Euharistii (împărtăşanii).

In această privinţă, iată ce scrie Sf. Evanghelist Matei în Evanghelia lui: Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s’au adunat în curtea arhierelui care se numea Caiafa şi împreună s’au sfătuit ca, prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor. (Mt. 26: 3-5) Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic dinainte, ci s’a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.

Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei de Taină era instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment, Evangheliştii sinoptici - Matei, Marcu şi Luca – insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul din cei doisprezece Il va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi, de aceea voi lua ca prototip Evanghelia Sfântului Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate, diferenţe de limbaj şi de câteva detalii în plus sau în minus.

Evanghelia Sfântului Apostol loan, fiind scrisă mult mai târziu, după ce celelalte trei Evanghelii se împământeniseră, nu mai preia în detaliu aceste părţi deja foarte cunoscute, ci insistă pe cuvântările Mântuitorului cu ocazia Cinei, care nu figurează la cei trei sinoptici.

Ne întoarcem deci la relatarea Cinei la Sf. Matei Evanghelistul: Iar când s’a făcut seară, a şezut Iisus cu ucenicii Săi la masă şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că unul dintre voi mă va vinde. (Mt. 26: 21) Această afirmaţie a Mântuitorului, care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat foarte mult şi au început, pe rând să-L întrebe pe Invăţător: Doamne, nu cumva sunt eu? Pentru a-i linişti, Iisus precizează: Cel care a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru El. Dar, vai, pentru acel om prin care Fiul Omului este vândut; bine era acelui de nu s’ar fu născut. (Mt 26: 24-) Iuda care întinsese în blid cu Iisus, s’a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sunt eu, Invăţătorule? Răspunsu-i-a Iisus: Tu ai zis! (id. v. 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.

La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în timp ce ucenicii se întrebau şi-l întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sunt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este?Iisus i-a răspuns: Acela este căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da. Si întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într’ânsul…Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Si era noapte. (In. 13: 25-27 şi 30) . Acest incident s’a petrecut în taină şi ceilalţi ucenci nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce spusese Iisus din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Când Iuda a plecat, după înghiţirea îmbucăturii dată de Mântuitorul şi acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede, ucenicii au crezut că Invăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga), să cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare (In. 13: 29).

Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a Mântuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o Spălarea picioarelor ucenicilor.

…ştiind Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mână şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S’a sculat de la Cină, S’a desbrăcat de haine şi luând un ştergar, S’a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare tu să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicând: Ceea ce fac Eu tu nu ştii, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine. Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul. Iisus i-a zis: Cel ce s’a îmbăiat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, căci e curat tot. Si voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vândă. (In.13: 2-11)

Ioan redă în Evanghelia lui Cina cea de Taină pe lungimea a patru capitole, pe când ceilalţi trei Evanghelişti o expediază numai într’un singur capitol. Vom reveni asupra capitolelor Lui Ioan după ce vom analiza esenţa Cinei ultime, adică instituirea Sfintei Euharistii pe care o găsim numai la cei trei Evanghelişti sinoptici: Matei, Marcu şi Luca.

Intreaga Cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda să-L vândă înainte de instituirea Sfintei Euharistii (Impărtăşanii) Aceasta a fost esenţa Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucencii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, Invierea şi Inălţarea la cer. Si să nu ne lipsească nici pe noi creştinii de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când Il vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.

De aceea a şi început El Cina cu Sfânta Euharistie, pe care, aşa cum am spus, Ioan nu a mai relatat-o, căci taina aceasta era practicata de multi ani şi constituia centrul liturghiei. Dar chiar şi aşa, recitind citatul despre spălarea picioarelor, realizăm că acest act a avut loc după terminarea Cinei, căci Ioan spune că Iisus S’a sculat de la Cină şi s’a încins cu un prosop. Deci, respectând succesiunea evenimentelor, constatăm că primul lucru pe care Iisus îl face este să-şi prevină ucencii că unul din ei Il va vinde şi că deci, aproape sunt pătimirea şi moartea Lui, dar şi Invierea. Apoi, în timpul Cinei, Iisus instituie Sf. Euharistie, la care participă şi Iuda care, ca şi noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a Impărtăşaniei şi, asemenea nouă, s’a împărtăşit cu nevrednicie, luându-şi sieşi pedeapsă.

Ceea ce a dorit Invăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit spunându-i că mai bine nu s’ar fi născut şi până în clipa împlinirii faptei lui de moarte, ar fi putut să se întoarcă, dar n’a făcut-o. Mântuitorul nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.

Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu. Si luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sângele Meu, al legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Si vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui meu. (Mt. 26: 26-29). Acelaşi text îl găsim la Marcu, cu foarte mici deosebiri ca şi la Luca.

Astfel a instituit Mântuitorul Taina Sfintei Impărtăşanii pe care noi o practicăm de atunci şi o vom practica pănă la sfârşitul lumii. Protestanţii, apăruţi prin ruperea de trunchiul Bisericii, indiferent la ce vreme, nu au taina aceasta, pentru ca ei nu au Harul de la Iisus. Neavând har, nu au nici preoţie şi nici virtutea sacră de a săvârşi Sfintele Taine. Harul acesta de a lega şi a deslega pe pământ ca să fie legate şi deslegate şi în cer, l-a dat Mântuitorul după Invierea Sa, prin suflarea asupra Apostolilor şi prin rostirea cuvintelor: Luaţi Duh Sfânt. C ărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi; cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi. (In. 20: 22-23) Dumnezeu nu lucrează cu simboluri, ci numai cu realităţi. Oamenii lucrează cu simboluri. De exemplu, în privinţa Sfintei Treimi Iisus a spus de mai multe ori: Eu şi Tatăl una suntem. Aici nu este nici un simbolism, ci adevăr divin. Când oamenii au interpretat afirmaţia ca ceva simbolic, au ajuns la erezia subordinaţionistă, a inegalităţii persoanelor treimice. Sau, când a fost vorba de Sfânta împărtăşanie, Iisus a spus direct: Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Si îndată adaugă, spre a preciza cine este Fiul Omului: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (In. 6: 53-54)

Atunci când Iisus a instituit Sf. Euharistie şi a spus: acesta este trupul Meu şi acesta este sângele Meu, a fost exact pe linia celor spuse la capitolul 6 de la Ioan. Iisus a vorbit literal despre pâine ca fiind trupul Sau şi despre vin ca fiind sângele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupându-se din trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după Invierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, aceştia, la rândul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mâinilor peste generaţii şi tuturor preoţilor. Neavând har, protestanţii nu pot săvârşi tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau amintire. Când frâng pâinea ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli spre a nu-L uita. Tainele divine sunt eterne şi, prin Iisus, ele s’au manifestat şi se manifestă în lume ca şi în cer.

La Sf. Evanghelist Luca mai găsim două adaosuri faţă de ceilalţi doi sinoptici: s’a ivit o dispută privind întrebarea care dintre ei să fie cel mai mare în împărăţia cerurilor. Cu această ocazie Iisus face cel mai succint şi cel mai desăvârşit portret al conducătorului: ...cel mai mare dintre voi să fie asemenea celui mai mic şi căpetenia asemenea celui ce slujeşte. (Lc. 22: 26)

Al doilea adaos se referă la ce i-a spus lui Petru referitor la lepădare, puţin deosebit de ceilalţi Evanghelişti: Simone, Simone, iată, satana v’a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte pe fraţii tăi. (Luc. 22: 31-32)

In versetele următoare, Petru, lăudându-se cu dragostea lui faţa de Iisus, afirmă că este gata să meargă şi la moarte cu Invăţătorul, la care Iisus Ii spune că, în chiar noaptea aceea, se va lepăda de trei ori de El, înainte de cântatul cocoşului.

Cu aceste fapte şi cuvinte ale Mântuitorului, cei trei Evanghelisti sinoptici încheie Cina de Taină şi trec la momentul Ghetsimani. Ioan însă mai insistă asupra Cinei relatând cuvintele pe care Iisus le-a rostit ca un rămas bun faţă de Apostolii Săi, despre care ştia că se vor risipi şi se vor tulbura, că Petru se va lepăda şi Iuda se va spânzura neînţelegând iubirea şi iertarea divnă. Inima lui era îndurerată şi inima Apostolilor tulburata.

Redarea mai amănunţită a acestor capitole de la Ioan, pentru planul articolului nostru, ar fi imposibilă. De aceea vom prezenta câteva lucruri mai importante şi, la nevoie, cu scurte comentarii.

La Ioan găsim cuvintele lui Iisus, înainte de a merge în Ghetsimani, cuvinte prin care El Işi ia rămasul bun de la ucenicii Săi şi le dă cele din urmă sfaturi. In capitolul 14, Iisus spune despre Sine că prin El se ajumge la Tatăl, ca Tatăl este întru El şi El întru Tatăl: Cel ce M’a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. (vers. 9) Apoi le făgăduieşte trimiterea Duhului Sfânt – Mângâietorul – pe care Tatăl Il va trimite în numele lui Iisus. Apoi adaugă: Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă, nu precum vi-o da lumea vi-o dau eu. (Vers. 27)

In Cap. 15, Mântuitorul spune despe El că este viţa, iar apostolii - şi noi după ei - suntem mlădiţele. Dacă mlădiţa rămâne în butucul viţei, aduce roadă şi roada rămâne. Dacă mlădiţa se desparte de trunchiu, moare şi nu mai este bună decât pentru foc. Se pare că această aluzie este la sectele care se rup de trunchiul bisericii şi care nu aduc roadă, dar se referă tot aşa de bine la fiecare dintre noi când ne despărţim de Iisus. Apoi Mântuitorul le dă porunca iubirii: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v’am iubit pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi...(vers. 12-13) Intorcând-se din nou la trimiterea Duhului Sfânt pe care o făgăduieşe Apostolilor, Iisus precizează: Duhul Adevărului Cel ce din Tatăl purcede...(vers 26)

De aici s’a născut disputa cu catolicii care au adăugat din Tatăl şi de la Fiul purcede (Teoria lui Filioque) ceea ce este falsificarea Sfintei Scripturi. Falsificarea aceasta a fost preluată de toţi protestanţii şi neoprotestanţii născuţi din Catolicism.

In capitolul 16, Mântuitorul îi previne pe ucenici că vor trece prin prigoniri viitoare, care se vor extinde şi peste urmaşii Apostolilor, prigoniri care se vor accentua, dar cei buni vor fi întăriţi de Duhul Sfânt şi că va veni vremea, care nu este departe când ucenicii se vor risipi la ale lor. Iar pentru cei care vor rezista El le va da biruinţă asupra lumii: In lume necazuri veţi avea: dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea. (vers 33)

Capitolul 17, ultimul din cele închinate Cinei de Taină de către Sf. Evanghelist Ioan, conţine Rugăciunea Arhierească a lui Iisus. In ea, Mântuitorul se roagă pentru Sine, arătând că şi-a împlimit misiunea şi acum pleacă la Tatăl, de unde a ieşit; se roagă pentru ucenici ca să-i păzească Tatăl, fiindcă ei rămân singuri pe lume şi se roaga pentru lume, adică pentru toţi cei care vor crede în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, prin propoveduirea lor.

După acest ultim cuvânt al Mântuitorului, cântând Psalmi, ucenicii şi Invăţătorul s’au dus în Grădina Ghetsimani să se roage. Această Grădină a Măslinilor era unul din locurile preferate pentru rugăciune ale lui Iisus. In relatarea celor petrecute aici, ne întoarcem iar la Sf. Evanghelist Matei, pe care l-am luat ca referinţă.

Ajunşi în grădină, Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi luând numai pe Petru pe Iacob şi pe Ioan, a stat puţin cu ei şi le-a spus: Intristat de moarte Imi este sufletul Meu. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Apoi El s’a dus ceva mai departe şi S’a rugat zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă paharul acesta pe alături de Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. (Mt. 26: 38 şi 39)

Evangheliştii ne spun doar atât din rugăciunea lui Iisus. Dar este neîndoios că rugăciunea a durat mult mai mult, pentru că Iisus, întorcând-se la cei trei ucenici, i-a găsit dormind şi i-a mustrat că nu au putut veghea măcar un ceas cu El. Apoi Iisus S’a dus din nou la acelaşi loc şi iar s’a rugat zicând: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treacă pe alături de Mine acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. (vers 42) Apoi a venit din nou la cei trei Apostoli şi i-a găsit dormind. Dar nu i-a mai sculat, ci S’a dus înapoi la locul de rugăciune şi S’a rugat cu aceleaşi cuvinte.

Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le analizăm spre a clarifica unele fapte. Poeţii şi scriitorii (uneori si preoţii) au dramatizat momentul rugăciunii şi al singurătăţii lui Iisus, ca un preludiu la singurătatea de pe cruce. Unii din ei se întreabă retoric: De ce n-a răspuns Dumnezeu la rugăciunea lui Iisus?

Daca ne uităm cu atenţie la citatele rugăciunii (date de noi) observăm o modificare între întâia şi a doua rugăciune: in prima parte, Iisus se roagă Tatălui ca să treacă paharul pe alăturea de El. După ce îi găseşte pe ucenici adormiţi şi îi mustră, Mântuitorul schimbă conţinutul rugăciunii şi nu mai spune: Dacă este cu putinţă, treaca paharul acesta pe lângă Mine... ci spune: Părintele Meu, de nu este cu putinţă sa treaca paharul ....facă-se voia Ta. Ce s’a întâmplat între cele două faze ale rugăciunii? Mântuitorul a ales din lume 12 Apostoli, cei buni. Dintre ei a ales apoi numai trei (Petru, Iacob şi Ioan), cei mai buni dintre cei buni. Când S’a rugat să treacă paharul pe lângă el şi apoi S’a dus să vadă ce fac ucenicii, i-a găsit dormind. Sensul acestei neputinţe i-a revelat că acesta era răspunsul Tatălui: lumea avea nevoie de sacrificiul Lui. Fără acest sacrificu, ar cădea in somnul pierii. Nici cei mai buni trei din lume nu au putut priveghea un ceas cu Iisus. Inţelegând mesajul Tatălui, Iisus schimbă conţinutul şi spune că dacă nu este cu putinţă ce ceruse, facă-se voia Tatălui. Mai vine odată la ei şi iar îi găseşte dormind şi nu-i mai trezeşte, ci le spune: De acum dormiţi şi odihniţi-vă...Sculaţi-vă să mergem. Iată, s’a apropiat cel care mă vinde. (Mt. 26: 46)

Incă înainte ca El să-Si fi terminat cuvintele, a apărut Iuda cu ostaşi romani şi cu servitorii arhiereilor. S’a apropiat de Iisus şi L-a sărutat pe obraz, ca semn de recunoaştere pentru cei ce veneau să-L aresteze şi i-a spus lui Iisus: Bucură-te, Invăţătorule! Mântuitorul l-a întrebat: Prietene, pentru ce ai venit? La Sf. Luca găsim replica lui Iisus modificată: Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului? (Lc.22: 48)

Cei care L-au arestat pe Iisus L-au dus la casa Arhiereului anului, Caiafa. Sf. Ioan spune că, mai întâi L-au dus la casa lui Ana, care era socrul lui Caiafa şi, prin el ajunsese acesta mare arhiereu. Ana avea mare autoritate asupra ginerelui său. De la Ana, L-au dus pe Iisus la Caiafa, probabil cu anumite instrucţiuni către Arhiereu, privind pe Iisus. Partea aceasta a judecăţii este numită Procesul Religios al Mântuitorului. Iudeii voiau aprobarea poporului ca sa-L condamne pe Iisus. Or poporul nu ar fi putut fi convins că Iisus era un răufăcător. Trebuia convins că Iisus era un eretic, un stricător de lege iudaică. De aceea, arhiereul Il întreabă despre învăţătura Lui. Aici Iisus a fost bătut, batjocorit. Martorii aduşi la proces împotriva Lui nu erau deloc convingători, La urmă au venit doi care au mărturisit că Iisus vrea să strice lagea şi să dărâme templul iudaic, referindu-se la ceea ce spusese El: Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi. Dar Iisus vorbise despre templul trupului Său. Această blasfemie era suficientă pentru a-L condamna la moarte. La întrebarea arhiereului, care şi-a sfâşiat hainele în semn de spaima de blasfemia lui Iisus care se numea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, poporul a răspuns că e vinovat de moarte. După obţinerea verdictului de la popor, Caiafa l-a trimis pe Iisus la Pilat, acuzându-l de răzvrătire împotriva Cezarului. Acum începe procesul politic al lui Iisus. Câtă vreme Iisus a fost judecat de Caiafa, Petru, care fusese adus de Ioan în curtea arhierelui (pe cât se pare, Ioan era bine cunoscut la casa lui Caiafa) s’a lepădat de Iisus de trei ori, în mod gradat, şi nu în faţa preoţilor, ci în faţa slugilor. Când portăreasa l-a întrebat dacă nu este si el ucenic al lui Iisus, el a răspuns evaziv: Nu sunt! (cap. 16, v.17) Apoi nişte servitori l-au întrebat acelaşi lucru şi el a răspuns cu jurământ: Nu-L cunosc pe omul acesta, (Mt. 26:74). Iar când l-a intrebat un alt servitor, pentru a treia oara, Petru a început a se blestema şi a jura: nu-L cunosc pe omul acesta. (Mt. 26:74) Atunci a cântat cocoşul şi Petru, aducând-şi aminte de ceea ce îi spusese Iisus, a plâns cu amar, pocăindu-se.

Procesul lui Iisus la Pilat a fost cea mai caricaturală procedură juridică romană. Fiind un adept al filosofiei sceptice, Pilat se temea de orice adevăr, dar cel mai tare se temea de adevărul puterii Iudeilor la curtea imperială romană. Stia că Iisus este nevinovat şi atunci a uzat de tot feliul de şiretlicuri ca să nu-l condamne. Iudeii strigau însă mereu: Răstigbeşte-l! Prima încercare a lui Pilat de a-L salva pe Iisus a fost tactica lui de a se debarasa de proces spunând Iudeilor: Luaţi-l voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă erau hotărîţi să-l condamne la moarte pe Iisus, prin mâna lui Pilat, căci ei nu aveau dreptul de a condamna la moarte. A doua a fost propunerea lui Pilat de a-l graţia pe Iisus folosindu-se de o veche tradiţie iudaică de a elibera, de Paştele lor, un condamnat la moarte. El spune Evreilor: ...La voi este obiceiul ca de Paşti să vă eliberez pe unul. Vreţi aşa dar să vi-l eliberez pe Impăratul Iudeilor. (In. 18: 39) Iudeii au strigat că nu pe Iisus, ci pe Baraba, care era un tâlhar. Această încercare a făcut-o Pilat deoarece soţia sa, Claudica Procula, care era catehumenă pentru a trece la iudaism, i-a trimis printr’un servitor, o scrisoare în care îi spunea: Nimic să nu-I faci dreptului aceluia căci mult am pătimit astăzi în vis pentru Dânsul. (Mt. 27: 19)

Atunci Pilat a pus ostaşii să-L bată pe Iisus. Apoi, însângerat, îmbrăcat într’o mantie roşie şi cu cununa de spini pe cap, L-a adus în faţa Iudeilor, crezând că le va înduioşa inima şi le-a spus: Ecce Homo, adică: Iată, Omul. Dar Iudeii mai tare strigau răstigneşte-l. El i-a mai întrebat iar dacă nu vor să-L elibereze pe împăratul Iudeilor. Ei insă au strigat: Dacă-l eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului. Auzind Pilat aceste cuvinte, s’a speriat că ar putea fi acuzat la curtea romană unde Evreii aveau mare putere. A luat un vas cu apă. S’a spălat pe mâini şi a spus: Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei lui) Iudeii au strigat toţi: Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor noştri. (Mt. 27: 25)

28 de ani mai târziu, (71 d.H.) împăratul Titus a cucerit Ierusalimul din cauza unei răscoale şi Iudeii au fost împrăştiaţi în toată lumea, ei şi copiii lor, aşa cum şi-au cerut ei înşişi ca blestemul sângelui Domnului să cadă peste ei şi peste copiii lor. Pilat a intrat în Crez cu laşitatea lui. După moartea şi Invierea Domnului, Pilat, care ajunsese procurator al Palestinei prin protecţia la curtea împărătului Tiberius a nobilului Sejanus, s’a găsit descoperit prin căderea în disgraţie a protectorului său. A fost rechemat la Roma şi s’a sinucis tăindu-şi arterele de la mâini în baie după obiceiul vemii. Iudeii s’au împrăştiat în toată lunea, Iuda s’a spâmzurat, necunoscând mila şi iertarea divină din cauza nepocăinţei lui, Petru s’a pocăit şi a fost salvat.

Iisus a fost dat pe mâna ostaşilor romani care l-au schingiuit (aduceti-vă aminte de filmul lui Mel Gibson) şi a fost răstignit pe cruce între doi tâlhari, batjocorit de Evrei chiar şi atunci când murea pe cruce. Sfânta Scriptură, relatează în detaliu chinurile Mântuitorului. Se părea atunci, că toată lunea era cuprincsă de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Si totuşi, există un moment mişcător, când un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci când Fiul lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce şi I-a purtat-o până la locul răstignirii. A fost momentul trezirii umanităţii care preia greutatea crucii lui Iisus.

Sfânta Scritură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări: 1. – Dupa ce l-au pus pe Iisus pe cruce, Iudeii îl batjocoreau şi-l ocărau cu tot felul de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus S’a rugat: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. (Lc. 23: 34). 2. – Doi tâlhari au fost răstigniţi împreună cu Mântuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Cel din stânga Il insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la Iudei. Cel din dreapta însă il mustra pe tâlhar şi mărturisea ca ei sunt vinovaţi, dar Iisus era nevinovat: Apoi s’a adresat Mântuitorului să-l pomenească întru Impărţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr îţi spun Eu ţie, mâine vei fi cu Mine în rai. (Lc. 23: 42) 3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea mama Sa cu alte femei mironosiţe şi cu Sf, Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus mamei Sale arătându-l pe Ioan: Femeie, iată fiul tău. Apoi către ucenic: Iată mama ta. (Lc. 19: 26-27) 4. – Iisus pierduse mult sânge din cauza torturii. Această pierdere I-a provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e sete. (In. 19:28) Unul din ostaşi a luat un burete muiat în oţet şi l-a pus într’o trestie şi ducându-l la gura lui Iisus i-a dat să bea. In unele versiuni se spune că Iisus a gustat, dar nu a băut. De obicei, oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus nu a băut, ci numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea, începe agonia pe cruce a Mântuitorului. 5. – El strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani, (Mt. 27: 46) , adică, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit. Această frază a rostit-o Iisus în aramaică, limba pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta Iudeii, necunoscând limba, au crezut că îl cheama pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei, lasă să vie Ilie să-L mântuiască. Acesta este momentul cel mai tragic, când Iisus este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om durerea totală a chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră. 6. – Părinte, în mâinile tale Imi dau duhul Meu. In clipa supremă, Iisus simte mângăierea Tatălui Său din ceruri. 7. – Săvârşitu-s’a! Cu acest ultim cuvânt, Iisus Si-a plecat capul şi Si-a dat duhul.

In clipa morţii Lui, s’au petrecut câteva lucruri suprafireşti: din ceasul al şaselea şi până în ceasul al noulea s’a făcut întuneric mare; catapeteasma templului s’a sfâşiat de sus şi până jos; s’a făcut un cutremur mare şi s’au deschis gropile morţilor şi unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au mers la familiile lor. Văzând toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas tare: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta.(Mt. 27: 54) Astfel, lumea păgână, mărturiseşte în ciuda batjocurei Iudeilor că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din Cirene, un ostaş păgân aduce lui Iisus o laudă promiţătoare de mântuire pentru lume.

Iisus, fiind atârnat pe cruce prin cuie bătute în mâini şi picioare, a pierdut mult sânge, a slăbit şi, până seara, a murit. Cei doi tâlhari, fiind legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit. Iosif din Arimateeea, care era ucenic ascuns al Mântuitorului, s’a dus la Pilat şi a cerut să-i dea trupul lui Iisus să-l îngroape. Pilat s’a mirat ca Iisus a murit aşa de curând şi a trimis ostaşi să vadă dacă Iisus murise cu adevărat. Aceşti s’au dus întâi la cei doi tâlhari care incă mai gemeau şi le-a sdrobit fluierele picioarelor. Această sdrobire era o practică obişnuită la Romani, pentru scurtarea suferinţelor: sdrobirea brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atât de puternic in corpul slăbit al condamnaţilor încât ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort si ostaşul a căutat să se asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre cea stângă. Aceasta era o lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot pieptul de jos în sus şi de la dreapta la stânga pâtrunzând inima adversaruluipe care o foloseau înluptă vitejii Romani. A curs din rana Domnului sânge şi apă. Asta dovedea ca Iisus era mort de mai multă vreme, căci în înima Lui se separase serul sanguim de globulele roşii.

Iosif a luat trupul Invăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui, într’un mormânt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese pus niciun alt mort. A venit şi Nicodim şi au adus cu ei ca la o sută de litre (litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se usca repede. In el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în giulgiu şi L-au pus în mormânt. Iudeii care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise de Inviere Lui, au cerut lui Pilat ostaşi care să pâzească mormântul,

Ca nu cumva, venind ucenicii să-L fure şi să spună poporului: S’a sculat din morţi: şi rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi. (Mt. 27: 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi Iudeii au sigilat mormântul

Dumincă spre zori, Iisus a înviat din morţi. Când femeile mironosiţe au venit la mormânt, foarte de dimineaţă, au văzut un înger ca un fulger străbătând cerul grădinii lui Iosif. Ele au alergat la mormânt şi au văzut în mormânt doi îngeri, unul la cap şi altul la picioare, care le-au spus ca Iisus a inviat şi le-au îndemnat să se duca şi să vestească ucenicilor Invierea. Ostaşii zăceau ca morţi, străfulgeraţi de lumina Invierii Domnului.

Evident că Mântuitorul a înviat din morţi înainte de sosirea la mormânt a femeilor mironosiţe care veniseră să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după tradiţia iudaică. Iată ce spune Sf. Evanghelist Matei: Infăţişarea lui (a îngerului, nm) era ca a fulgerului, iar îmbrăcintea lui era mai albă ca zăpada. Şi de frica lui s’au cutremurat străjerii şi s’au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzând, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus. Si mergând degrabă, spuneţi ucenicilor că S’a sculat din morţi. Si Iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Il veti vedea. Iată, eu v’am spus. Si plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi bucurie mare alergau să-i vestească pe ucencii Lui. (Mt. 28: 3-8)

In general, ucenicii s’au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezând că, din durerea morţii Invătătorului, ele au avut halucinaţii. Petru şi cu Ioan insă, au alergat la mormânt, l-au găsit deschis şi nepăzit, au intrat înăuntru, întâi Petru şi apoi Ioan şi au văzut giulgiurile singure zăcând. Am spus ca Giulgiul fusese înmuiat de Iosif şi Nicodim într’un amestec de aloe cu smirnă, care era repede sicativ, aşa că ei au gasit giulgiul întărit, nedesfăcut, ca şi cum Iisus ieşise prin ţesătură, fără a strica forma de pânză a trupului Său. Aceasta era dovada că Invăţătorul ieşise in mod minunat din giulgiu fără a fi fost nevoie să desfăşoare pânza.

Mântuitorul S’a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat. Aceştia alergau la ceilalţi Apostoli şi le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar ei tot nu credeau. Apoi s’a aratat tuturor Apostolilor (fără Toma) după aceea iarăsi tuturor, de astă dată cu Toma şi iaraşi de mai multe ori la grupuri de ucenici şi de dicipoli ai lor, vreme de 40 de zile, când, la o ultimă arătare, S’a înălţat la cer, înaintea lor.

Am urmat pas cu pas evenimentele din Săptămâna Patimilor Mântuitorului nostru, uneori cu informaţie lucidă, alte ori cu durerea vinovăţiei că fiecare dintre noi, pe baza unei solidarităţi umane, suntem părtaşi la Răstignirea lui Iisus, dar şi prin faptele noastre am rănit pe Cel răstignit. Cu fiecare păcat al minţii, am apăsat un spin pe capul Fiului lui Dumnezeu; cu fiecare păcat al trupului, am mai bătut un cui în palmele şi picioarele Lui şi cu fiecare păcat al inimii, am mai străpuns încă odată coasta însuliţată de soldatul roman a lui Hristos.

Dumnezeu ne-a rânduit postul ispăşirii, să nu abandonăm calea lui Iisus. Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru, Iisus ne-a ispăşit pe toţi şi bucuria Invierii Lui străluceşte peste noi toţi, aşa cum ploaia cade şi soarele luminează şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi.

Hristos a înviat!

Părintele Gheorghe Calciu, 20 septembrie 2006

Episcopul este capul unei comunităţi sau al unui Trup, el a fost sfinţit ca să cârmuiască. Prin urmare, demnitatea arhierească este cea mai înaltă din biserică. Această demnitate sau treaptă există prin voia lui Hristos, Intemeietorul Bisericii. Menirea episcopului este de a învăţa, de a propovădui şi de a conduce credincioşii în actul de cult – Sfânta Euharistie. (Prin urmare, preotul paroh este doar un trimis al episcopului într’o biserică anume, din cadrul jurisdicţiei sale. Preotul slujeşte în numele episcopului, dar nu-l înlocuieşte pe acesta). Episcopul Il închipuie pe Hristos în calitatea sa de cap al turmei: el este icoana Domnului, semnul vizibil al prezenţei reale a lui Hristos în Biserică. Prin urmare, aşa cum a spus Sf. Ignatie al Antiohiei, unde este episcopul, acolo este şi biserica şi fără acesta nu mai putem vorbi de biserică.

Acest lucru înseamnă că treapta arhierească este o demnitate cerească. Existenţa acestei trepte, sau a oricărei alte trepte, (demnitate sacerdotală) nu se datorează aprobării credincioşilor. Ea a fost instituită de către Hristos şi are autoritatea cârmuirii. Chiar dacă Biserica Ortodoxă îngăduie într’o oarecare măsură participarea laicilor la conducerea bisericii, această conducere nu se întemeiază pe oameni. Ortodoxia nu este un organ democratic, ci unul ierarhic. In limbaj teologic, forma ei de conducere este episcopatul monarhic. De exemplu: dacă dioceza ortodoxă sirian-antiohiană din America are un Consiliu de Conducere, acesta nu este asociat în mod indispensabil cu Mitropolitul, ci el există doar prin bunăvoinţa ierarhului. El poate dizolva Consiliul cu un singur cuvânt.

Desigur, autoritatea episcopului nu este absolută. Ea operează doar în cadrul Bisericii şi numai atunci când slujeşte menirii treptei sale. Epsicopul se supune dogmelor, normelor morale şi canonice ale bisericii. Dacă le încalcă pe acestea, poate fi acuzat de către enoriaşii săi şi poate fi depus de un sinod de membri egali în demnitate. Nici un episcop nu poate obliga pe membrii bisericii căreia îi aparţine să creadă în ceva ce nu face parte din învăţătura Bisericii Universale, nici nu poate lipsi pe vreunul dintre credincioşii săi de drepturile sale, fără o cauză dreaptă. Tot aşa, episcopul nu poate acorda privilegii nimănui, pentru nimic în lume, pentru lucruri care nu au temei în credinţa dogmatică sau canonică. Este adevărat că, în anumite împrejurări, episcopul poate interpreta dreptul canonic cu mai multă largheţă şi îl poate pune în aplicare mai îngăduitor, dar nu îl poate încălca. Dispensa episcopului nu înseamnă nesocotirea canoanelor, ci o abordare a lor cu iconomie. Există şi situaţii în care episcopul nu poate să facă nici măcar acest lucru, de exemplu, nu poate da o dispensă unui heterodox ca acesta să primească o Taină a Bisericii. Sfintele Taine sunt doar pentru cei din Biserică.

Mai mult, episcopul nu este infailibil, nici toţi episcopii luaţi împreună nu sunt infailibili, nici Patriarhul - episcopul cu cel mai mare titlu – nu este infailibil şi nici toţi Patriarhii. Singurul lucru infailibil este învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii, Adevărul, aşa cum sunt ele păstrate în Sfânta Scriptură, în sinoadele ecumenice, în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi. Infailibilitatea nu ţine de om, ci de Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în Biserică şi o «călăuzeşte spre tot Adevărul» (In.15 :26). Prin urmare, dacă episcopul învaţă ceea ce i-a fost dat să înveţe şi propovăduieşte ceea ce i-a fost îngăduit să propovăduiască, adică credinţa Bisericii, el nu poate fi contrazis, pentru că, în această ipostază, el este reprezentantul tradiţiei ortodoxe universale. Orice neascultare a unui episcop bun este un păcat şi poate duce imediat la excomunicare, la excluderea imediată din biserică.

Din tot ce s’a spus, ar trebui să înţelegem că este falsă şi dăunătoare tendinţa contemporană a unor ortodocşi de a transforma Biserica într’ o instituţie democrată pentru că aceştia compară Biserica cu o instituţie polititcă şi îl reduce pe episcop la ceva ce seamănă unui preşedinte. Dar în democraţie, preşedintele şi rangul său există ca urmare a unei structuri omeneşti, pe când în Biserica ortodoxă, demnitatea arhierească există prin voia lui Dumnezeu. Este adevărat că, în ortodoxie, enoriaşii au un cuvânt de spus, în privinţa celui care îi va conduce, dar acest fapt nu denotă votul democratic, ci unitatea Bisericii. Si, repetăm, episcopul are puterea de a conduce, pentru că Duhul Sfânt i-a conferit harisma puterii (darul duhovnicesc). Biserica ortodoxă este un organism ierarhic, episcopul este cel mai înalt membru al bisericii sale – el este capul bisericii sale, omul care slujeşte lui Dumnezeu în numele bisericii şi bisericii în numele lui Dumnezeu. El este icoana Domnului Iisus.

(De pe internet, postat de Biserica Siriano-Antiohiană)

Ceea ce urmează sunt considerentle mele spirituale legate de preoţie.

Preotul este reprezentantul episcopului, dar nu-l înlocuieşte. Atât timp cât rămâne pe linia episcopului, în toate cele stabilite de Sfintele Sinoade, de Sfinţii Părinţi, preotul are puterea de la Episcop în biserică, la nivelul său preoţesc. Dacă se abate de la ceea ce trebuie să facă, din punct de vedere al dogmelor, preotul poate fi suspendat sau caterisit, după gravitatea faptelor. La rândul său, preotul are dreptul să se despartă de episcopul său dacă acesta cade în erezie, sau schismă. (schisma înseamnă despărţirea episcopului de sinodul la care este afiliat şi rămânerea în neafiliere).

Episcopul are dreptul de a îndulci regulamentul sau de a-l înăspri, acţiune care se numeşte iconomie, dar nu are dreptul să desfiinţeze un canon. Si preotul poate face acelaşi lucru la nivelul îngăduit lui, pentru că el ştie sufletul celor pe care îi păstoreşte, mă refer la cei care se spovedesc, le ştie şi păcatul, dar le ştie şi pocăinţa, părerea de rău şi îndreptarea.

Preotul primeşte harul conducerii, învăţării şi sfinţirii de la arhiereu, când este hirotonit. El poate primi şi însărcinări speciale, temporare sau permanente, prin hotărîri speciale ale episcopului. In baza acestui har, preotul are dreptul să desfiinţeze asociaţii din parohie care se abat de la linia ierarhică, după ce îl înştiinţează pe episcop şi acesta aprobă, fie că trimite un delegat de la Episcopie, fie că nu. In cazuri de persoane, preotul are libertatea s’o facă fără a mai anunţa pe episcop, întrucât cazul personal are caracter local.

Câteva lucruri despre literă şi duh. Litera este un instrument de comunicare mort. Dacă duhul iubirii nu incălzeste litera ea poate deveni un instrument ucigas. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dat numeroase exemple în acest înţeles al literii şi al duhului. In general, multe din ceea ce legea a instituit ca efectiv în relaţia interna şi externă sunt deja lucruri osificate. Numai morala merge în pas cu viaţa vie a societătii. Iată ce spune Sf. Apostol Pavel despre literă şi duh (2 Cor. 3 : 6-8):

Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, dar duhul face viu. Iar dacă slujirea morţii săpată în litere de piatră s’a făcut întru atâta slavă încât fiii lui Israel nu-si puteau aţinti ochii la faţa lui Moise din pricina slavei feţei lui (care se veştejea) atunci slujirea duhului cum să nu fie ea mai mult întru slavă?

Legea Veche (litera) statua: să nu lucrezi Sâmbetele! O mare parte din minunile lui Iisus sunt făcute Sâmbăta tocmai pentru a arăta duhul nu litera, că nu omul era făcut pentru Sâmbătă, ci Sâmbăta pentru om. Pentru aceasta Iudeii au vrut sa-l ucidă cu pietre de mai multe ori. Iudeii l-au acuzat că a călcat legea. Oare ce ne spune Mântuitorul în această privinţă?

Făţarnicilor ! Fiecare din voi oare nu-şi desleagă Sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi îl duce de-l adapă? Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezecea ani a legat-o satana, oare nu se cuvenea să fie deslegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei. Si zicând el aceasta, toţi cei care Ii stăteau împotrivă se ruşinau şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte făcute de El (Luca 13 : 11-17).

Legea Veche (litera): Femeia adulteră trebuia omorîtă cu pietre: Dar ce spune Milostivitorul când Iudeii i-au adus o femeie adulteră şi l-au întrebat ce se cade să-i facă, pentru că legea spune să fie omorîtă cu pietre?

Iar Iisus, plecându-Se jos, scria cu degetul pe pământ. Dar cum ei stăruiau întrebându-L, El S’a ridicat şi le-a spus: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei. Si iarăşi plecându-se în jos, scria pe pământ. Iar ei auzind şi fiind mustraţi de cuget, ieşeau unul câte unul, începând cu cel mai bătrân şi până la cel din urmă; şi a rămas Iisus singur şi femeia stând la mijloc. Si ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt părâşii tăi? Nici unul nu te-a osândit?

Iar ea a zis: Nici unul Doamne. Nici eu nu te osândesc Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti. (Ioan, 8 ; 1-11)

Oare nu este cazul să ne întristăm, atunci când la Consiliile noastre Parohiale şi chiar la Congresele anuale ale Episcopiei, centrul frământărilor şi al osândirilor reciproce este litera şi numai litera. Un cadavru pe care ni-l aruncăm unii altora în faţă ca fiind temelia învăţăturii lui Hristos şi nu este. Duhul încape mai rar din cauza fariseismului care vrea sa ucida, neapărat, femeia adulteră.

La ultimul Congres nu s’a cântat Troparul Pogorîrii Duhului Sfânt decât numai la început. Când, dacă am fi avut duh în noi, ar fi trebuit sa-l cântăm cel puţin la fiecare început şi sfârşit de şedinţă. A fost şi un moment de invierea duhovnicească a inimilor noastre atunci când Inalt Preasfinţitul Arhiepiscop Nathaniel şi-a cerut iertare dela toţi şi de la Preasfinţitul Episcop Irineu, îmbrăţişându-se.

Dar iar am ucis duhul şi am optat pentru literă.

NR. Sublinierile apartin autorului

Părintele Gheorghe Calciu, 4 februarie 2002

După publicarea articolului Rugăciunea Pioasă, care a fost pus şi pe internet, am primit mai multe mesaje de le diferiţi credincioşi care mi-au spus că ar vrea să ştie mai mult cum să se roage. Le-aş putea spune că aceste rugăciuni se găsesc în orice Carte de Rugăciuni. Am preferat însă să scriu cele mai importante rugăciuni cu mâna mea dorind ca Dumnezeu să-mi socotească această puţină osteneală ca o uşurare a multelor mele păcate.

Rugăciunile Incepătoare sau ale Trisaghionului

Impărate Ceresc

Părintele Calciu, 26 noiembrie 2001

In sfarsit, Adevarul pe TV National.

Fiica lui Billy Graham a fost intervievata pe EARLY SHOW si Jane Clayson a intrebat-o: “Cum a putut Dumnezeu lasa sa se intample acest lucru”?

Si Anne Graham a dat un extrem de profund raspuns de investigatie interioara. Ea spus:

Cred ca Dumnezeu a fost foarte intristat de cea ce s’a petrecut, asa cum suntem si noi, dar, de ani de zile, noi Ii tot spunem lui Dumnezeu sa plece din scolile noastre, sa plece din guvernul nostru, sa plece din viata noastra. Si, ca un gentleman ce este, cred ca El s’a retras in pace. Cum sa asteptam noi ca Dumnezeu sa ne dea binecuvantarea si protectia Lui, daca noi Ii cerem sa ne lase in pace?

Sa ne uitam putin. Eu cred ca totul a inceput atunci cand Madeline Murray O’Hare (ea a fost ucisa si cadavrul ei a fost descoperit de curand) s’a plans ca nu doreste nici un fel de rugaciune in scolile noastre si noi am raspuns: OK

Dupa aceea, cineva a spus ca este mai bine sa nu se citeasca Biblia in scoli… Biblia care spune: Sa nu ucizi, sa nu furi, sa iubesti pe aporoapele tau ca pe tine insuti. Si noi am raspuns: OK

Apoi doctorul Benjamin Spock a spus ca nu trebuie sa tragem nici o palma copiilor nostri cand fac rele, pentru ca mica lor personalitate ar putea fi denaturata si le-am putea dauna propria lor parere despre ei. (Fiul doctorului Spock s’a sinucis). Si noi am zis: un expert stie ce spune cand vorbeste asa despre ceva, astfel ca am raspuns: OK

Apoi cineva a spus ca profesorii si principalii ar face mai bine sa nu aplice pedepse disciplinare cand copiii nostri fac rele. Si administratorii de scoli au spus ca nici un membru al facultatii nu se va atinge de vreun student, cand acesta face rele, pentru ca nu vrem sa avem o proasta publicitate si, cu siguranta, nu vrem sa fim dati in

judecata. (Este o mare diferenta intre a aplica pedepse disciplinare si a lovi, a bate, a pocni, a umili, a izbi, etc.) Si noi am raspuns: OK

Apoi altcineva a spus sa lasam fiicele noastre sa faca avort, daca vor si nici macar nu trebuie sa spuna parintilor lor. Si noi am raspuns: OK

Acelasi intelept membru al conducerii scolii a spus ca deoarece baietii vor fi ca baietii si ca, oricum o vor face, hai sa dam prezervativele cuvenite copiilor nostri ca sa aiba placerile pe care le doresc si nu vom spune parintilor lor ca ei le primesc de la scoala. Si noi am spus: OK.

Apoi unii dintre oficialii nostri de varf au spus ca nu conteaza ce facem noi in viata noastra particulara, atata vreme cat ne indeplinim munca. Si, fiind de acord cu ei, am spus ca pentru mine nu conteaza ce face fiecare, inclusiv Presedintele, in viata lui privata, de vreme ce eu am un serviciu si economia este buna.

Apoi cineva a spus ca putem publica reviste cu fotografii de femei goale si sa le numim nevatamatoare, o prozaica apreciere a frumusetii corpului feminin. Si noi am zis: OK.

Si iarasi cineva a luat aceasta apreciere ca buna si a facut un pas in plus, publicand fotografii cu nuduri de copii si a mai facut un pas punand aceste nuduri pe internet ca sa fie accesibile tuturor. Si noi am zis: OK ei au dreptul la libertate cuvantului.

Dupa aceea, industria distractiilor a zis: Sa facem show-uri de TV si filme care sa promoveze profanitatile, violenta si sexul ilicit. Sa dam pe piata muzica prin care sa incurajam violul, drogurile, crima, sinuciderea si alte teme satanice. Si noi am zis: toate astea nu sunt decat distractii si nu au nici un efect advers, nimeni nu le va lua in

serios oricum, asa ca mergeti inainte.

Si ne mai intrebam acum de ce copiii nostri n’au nici o constiinta, de ce nu deosebesc ce este bine de ce este rau si de ce nu le pasa cand ucid straini, colegi de clasa, sau pe ei insisi. Probabil ca daca ne-am gandi mai indelung si mai adanc, ne-am putea inchipuie de ce.

Cred ca NOI CULEGEM CEEA CE AM SEMANAT!

Părintele Gheorghe Calciu, 14 Septembrie 2004

Demult mă gândeam să pun pe internet acest articol al d-lui Mircea Platon din Convorbiri Literare (Mai 2004). Subtilitatea psihologică a articolului şi, mai ales, şansa pe care o da cititorului de a pătrunde mai adânc în semnificaţia mistică evenimentelor grosiere ale istorie, mă fac să cred ca autorul este mult mai mult decât un om informat şi mult mai mult decât un mânuitor al limbii. Destinul Delfinului se apropie, într’un fel, de destinul nostru, al celor care am trecut pe la Piteşti. Mulţumesc autorului pentru pătrundere. Parintele Calciu.

Reeducarea Delfinului

Mircea Platon

Convorbiri Literare Mai, 2004

“Libertate, Egalitate, Fraternitate!” a fluturat Revoluţia Franceză. Unii încă se declară împotriva acestui trilob. Alţii încă sunt pentru. Si unii, şi alţii greşesc. Greşesc pentru că iau în discuţie un aspect complet lipsit de relevanţă al Revoluţiei, şi anume, proclamaţiile ei. Se uită la vorbele, nu la faptele care au definit acel sfârşit de veac în Paris.

“Să faci ce zice popa, nu ce face popa” e un proverb mult mai puţin anticlerical decât se crede. Nu îl incriminează pe popă, care, dacă nu se poate întotdeauna ridica la înălţimea a ceea ce predică, e din cauză că predică sfinţenia. Adică transfigurarea persoanei în lumina Adevărului revelat. Dacă sacerdotul nu se poate ridica întotdeauna până la trăirea celor de Sus, minima sa datorie e să propovăduiască în continuare ceea ce lui însuşi nu i s’a dat să facă. Să meţină direcţia privirii ridicată la Cer. Uneori, el nu poate să salte, că e îngreuiat de păcatele pe care i le deşertăm în ureche la spovedanie, de cârtelile preotesei celei cu mulţi copii, de vastitatea pântecului rotunjit cu merindea praznicelor. El nu poate, săracu’, da’ alţii pot. Si, propovăduind Revelaţia, el îi ajută să poată.

Căderile persoanei nu ştirbesc cu nimic consistenţa adevărurilor revelate. Din contra, cu cât suntem mai împiedicaţi, cu atât avem mai mare nevoie de trepte spre înălţimi; cu cât suntem mai îndepărtaţi de învăţăturile lui Hristos, cu atât avem mai multă nevoie de ele. Când vom reuşi să postim, să ne rugăm şi să facem milostenie “aşa cum scrie la carte”, atunci vor dispărea postul, rugăciunea şi săracii. Deocamdată asceza e cu atăt mai de preţ cu cât are mai puţină căutare. Goliciunea noastră nu poate aboli plinul, ci din contra. Daca asupra adevărurilor revelate căderile mele nu se pot răsfrânge nefavorabil, în privinţa adevărurilor circumstanţiale lucrurile stau tocmai invers. Pentru că acestea sunt adevăruri la îndemână. Sunt adevăruri care îşi au sursa doar în noi. Dacă eu nu le trăiesc, le răpesc din consistenţă. Pentru că, dacă Dumnezeu şi dracu nu mai există, înseamnă că nu am nici un motiv să nu fac ce-am promis. Sau, din contra, că am toate motivele să nu duc la îndeplinire nimic, că lumea e aşa un haos de atomi că aş face mai bine să nu zidesc nimic. Să nu-mi fixez nici un principiu. Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim fiindcă El Insuşi ne iubeşte. Noi putem să nu ne iubim, dar izvorul iubirii rămâne, neîntinat de ura sau indiferenţa noastră, în El. Dar dacă ne edictăm în nume propriu egalitatea şi fraternitatea şi apoi facem ca porcii din Ferma lui Orwell, se cheamă că însuşi principiul proclamaţiei e dubios şi amar. De aceea e greşit să ne uităm la ce-a spus Revoluţia Franceză, care şi-a infirmat singură şi premisele şi scopul când a pornit, cu mijloace sălbatice, dar în numele autonomiei raţiunii secularizate, la reclamarea demnităţii omului.
Smalţul frunzelor vine din ţărână şi sănătatea cuvântului urca din temeiul lui. Al popii, e Dumnezeu. Al revoluţionarului, el însuşi. De aceea nu mă interesează vorbele, conştientul Revoluţiei, ci faptele, adică măduva sanchilotismului.

Una dintre cele mai lipsite de apărare victime ale Revoluţiei e micul Louis-Charles, duce de Normandia, Delfin al Franţei. Născut la Versailles în 1785, devine moştenitor al tronului în 1789, la moartea fratelui sau mai mare. In 13 august 1792 e închis împreună cu familia sa în Temple. Toate mărturiile epocii ni-l prezintă ca pe un băieţaş extrem de simpatic. Petion, unul din deputatii trimişi de Adunarea Naţională la Varennes să escorteze familia regală înapoi în Paris, nota în jurnalul său, după ce mersese o zi întreagă în trăsură înghesuit între Rege şi Regină: “Eram foarte înghesuiţi. Tânărul Prinţ mi-a stat pe genunchi şi s’a jucat cu mine; era plin de voioşie şi foarte neastâmpărat”. După întemniţarea în Temple, Ludovic al XVI-lea s’a folosit de biblioteca Ordinului Ioanit, care rămăsese acolo, pentru a-i face educaţia micului prinţ. L-a învăţat să recite pasaje din Racine şi Corneille, l-a învăţat să deseneze hărţi, Regele însuşi fiind un pasionat al geografiei. “Inteligenţa precoce a tânărului Prinţ”, nota J.-B. Clery, “răspundea perfect atenţiei tatălui”. Incercarea lui Clery de a-l învăţa pe Delfin tabla înmulţirii s’a lovit de vigilenţa gărzilor care au obiectat că băiatul e învăţat să comunice cifrat. In 20 Ianuarie 1793, când familiei regale i s’a îngăduit să-şi ia rămas bun de la Rege, care urma să fie executat a doua zi, micul Louis-Charles, înşelând vigilenţa temnicerilor, s’a strecurat până în curtea închisorii şi a început să fugă cât îl ţineau picioarele spre ieşire. Oprit de strajă şi întrebat unde se duce, el a răspuns: “Mă duc să vorbesc poporului şi să-l conving să nu-l ucidă pe dragul meu papa. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă împiedicaţi să-i vorbesc poporului”. Bineînţeles că l-au trimis la loc în celulă.

După moartea Regelui, singurul lucru care i-a mai rămas Reginei a fost micul prinţ. S’a străduit să-i continue educaţia cu ajutorul abatelui Davaux care a devenit tutorele băiatului. Deşi regularitatea lecţiilor era deseori întreruptă de intruziuni politice, inteligenţa sa nu se dadea bătută. F. Hue îşi aminteşte că, după o asemenea lungă întrerupere a lecţiilor, abatele Davaux i-a spus Delfinului: “Ultima noastră lecţie, dacă nu mă înşel, a fost despre cele trei grade de comparaţie – pozitiv, comparativ şi superlativ. Dar cred că ai uitat”. “Ba nu, i-a răspuns Delfinul. Ascultă şi vei vedea. Pozitiv e când spun abatele meu e bun; comparativ e când spun abatele meu e mai bun decât ceilalţi abaţi; iar superlativ e când spun mama e cea mai iubitoare şi bună dintre toate mamele”.

Chiar şi cruntul Hebert a simţit şarmul copilului şi îi scria unui prieten: “Am văzut micul copil din Turn; e frumos ca lumina zilei şi extrem de interesant”. Drept urmare, s’a hotărît să-i ia Reginei copilul. In data de 3 Iulie, la nouă jumătate seara, o echipa de comisari ai poporului au intrat în apartamentul “văduvei Capet”, i-au citit un decret al Comitetului de Salvare Publică şi i-au luat copilul. Lacrimilor şi disperatelor încercări ale Reginei de a-şi apăra fiul li s’a răspuns cu ameninţări cu asasinarea Delfinului şi a unicei lui surori. Luat de sub aripa mamei lui, Louis-Charles a fost pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar beţiv, unul din cei mai exaltaţi iacobini, recomandat pentru această slujbă de Marat şi Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul Capet într’un bun cetăţean al noii republici, să-l dezbare de prejudecăţile trecutului. Drept urmare, Simon a purces la reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn. Noaptea, dupa ce Charles-Louis adormea, Simon începea să strige: – Capet! Capet! Si prinţul trebuia să răspundă: – Aici sunt, cetăţene! – Vino aici, să te văd! răcnea Simon. După ce prinţul dădea fuga la el, Simon îl trimitea înapoi cu un şut, strigând: – Du-te la loc, pui de căţea ce eşti! Si tot aşa, de mai multe ori, noapte de noapte. Când s’a revoltat şi a întrebat în virtutea cărei legi a fost el despărţit de mama sa, Simon i-a răspuns: – Tacere, Capet! Sau am să le arăt acestor cetăţeni cum te pocnesc când o meriţi! Până şi acest nume, “Capet”, nu era decât o ficţiune iacobină, o încercare de spălare de creier şi o înjosire.
Ludovic al XVI-lea, la procesul său, protestase că numele său nu e Capet. Copilul era obligat să cânte cântece revoluţionare, La Marseillaise şi La Carmagnole, cu voce tare, ca să-l audă gărzile. A fost învăţat să-şi înjure familia, aristrocraţia, şi să hulească. A fost forţat să bea şi, în cele din urma, s’a deprins cu băutura. Au fost aduse prostituate şi a fost forţat să se culce cu ele. S’a molipsit de boli venerice. Suferea de diaree continuă. Hebert îl ameninţa constant cu ghilotina, provocându-i bietului copil frecvente leşinuri. In cele din urmă, l-au pus să semneze o declaraţie prin care recunoştea că mama sa îl învăţase să se masturbeze şi că s’a culcat cu ea. L-au luat şi l-au pus să repete aceste lucruri în faţa mamei şi a mătuşii sale şi mărturia lui a fost folosită la procesul în urma căruia Regina a fost condamnată la moarte.

La proces, Hebert a oferit şi interpretarea ideologică a presupuselor relatii incestuoase: “Avem motive să credem că aceste relaţii criminale au fost instigate nu de plăcere, ci din speranţa de a slabi constituţia acestui copil despre care familia sa încă mai credea că va putea ocupa tronul şi pe care voia să fie sigură că-l poate domina moral”. In 16 Octombrie, 1783, Maria-Antoaneta a fost ghilotinată. Delfinul, sau Louis XVII cum îl numeau monarhiştii, s’a stins în sordida mizerie, în anul 1795.

A adus Revoluţia franceză libertatea, egalitatea şi fraternitatea între oameni? Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că, printre altele, a adus reeducarea. Profanări de biserici s’au mai văzut în epoca Reformei; asasinarea regelui, în lovituri de palat; masacre, în războaie civile. Dar înjosirea sistematică, pângărirea minuţioasă a chipului lui Dumnezeu din om, nu s’a mai văzut. Inchizitia şi alte instituţii asemănătoare te torturau ca să scoată de la tine o mărturisire şi apoi te ucideau sau te lăsau în plata Domnului, după ce abjurai rătăcirea. Nimeni însă, până la Revoluţia Franceză, nu a căutat să pervertească omul. E prima dată în istorie când găsim această intenţie pusă în aplicare cu metodă, vreme de luni de zile, şi încă asupra unui copil. Acolo, în inima Parisului, nu în îngheţata Rusie, s’a născut fenomenul Piteşti. Nu e vorba de libertate, egalitate, fraternitate. Nu e vorba de meritele democraţiei atee. Nu e vorba de sângeroasele gratii ale lui Nero sau de milităroasele stângăcii ale unui dictator nătâng. Sau de lăcomia unui fanariot. Nu e vorba de lucruri rele. Ci de abolirea binelui. De întunecarea diferenţei dintre victimă şi călău. Intunecare făcând imposibilă ipocrizia şi pe toţi la fel de naturali în monstruozitatea lor. Dumnezeu a lăsat răul pentru ca noi să avem libertatea şi meritul de a alege binele. Dracul nu vrea să ne lase nici o libertate. Vrea să nu putem respira decât răul. Să piară până şi amintirea frumuseţii ascunsă în suspinul victimei. Diluată în vasele comunicante ale mass-media, şcolii şi tribunalului, reeducarea a devenit principiul lumii în care trăim. Pângărirea sistematică, impersonală, pietrificată, a binelui strălucind în oameni, fapte, locuri. Nimeni nu mai e bun, nimeni nu mai e rău. Toţi suntem inverşi.

Preot Gheorghe Calciu, 21 mai 2005

Nu vom face o simplă numărătoare a arătărilor lui Iisus, după Invierea Sa din morţi, ci vom căuta să descifrăm, pe cât îi este dat minţii noastre să înţeleagă, anumite sensuri ale acestor arătări şi, mai ales, cum s’a dovedit odată mai mult dumnezeirea Mântuitorului, prin arătările şi cuvintele Lui.

Ca metodă de lucru, nu vom mai folosi o Evanghelie de referinţă, cum am făcut în studiul Pătimirii Mântuitorului, ci fiecare Evanghelie sau carte a Noului Testament care spune ceva despre aceste “arătări” va fi citată şi, eventual, comentată. Dacă va fi o “intâietate” va fi numai în funcţie de cronologia cărţilor, în sensul aşezării lor în Noul Testament.

Incepem deci cu Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 28. Aşa dar, femeile mironosiţe au venit la mormânt foarte de dimineaţă, când abia începea să se lumineze de ziuă. Inainte de a ajunge la mormânt, s’a făcut cutremur şi ele au văzut îngerul Domnului ca un fulger străbătând văzduhul, pogorîndu-se la mormânt, răsturnând piatra mormântului şi şezând pe ea.

Femeile ajung peste puţină vreme la mormânt, găsesc îngerul aşezat pe piatră şi ostaşii care păzeau mormântul zăcând ca morţi. Autorul nu ne redă discuţia dintre femei şi înger, ci numai «răspunsul» îngerului: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi: nu este aici, căci S’a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus; şi mergând degrabă spuneţi ucenicilor Săi că S’a sculat din morţi. Si iată că va merge mai înainte de voi în Galileea. Acolo Il veţi vedea. Iată, eu v’am spus.» (Mt. 28 : 5-7)

Relatarea Invierii la Sf. Marcu este foarte asemănătoare cu cea de la Sf. Matei cu mici deosebiri: el numeşte trei femeile mironosiţe: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi Salomeea care veniseră să ungă trupul Domnului cu miresme. Pe drum se întrebau între ele cine le va prăvăli piatra de la uşa mormântului, care era f. grea. Când s’au apropiat de mormânt şi şi-au ridicat privirile, au văzut piatra răsturnată. Probabil că s’au mirat în sinea lor, dar poate au socotit că grădinarul a făcut acest lucru. Intrând în mormânt, s’au spăimântat la vederea îngerului înveşmântat în alb şi care le-a spus exact aceleaşi cuvinte referitor la Iisus Cel răstignit pe care ele Il căutau. Ingerul le îndeamnă să spună ucenicilor despre Inviere şi despre întâlnirea din Galileea.

La Sfântul Luca găsim o relatare asemănătoare cu câteva deosebiri mici faţă de primii doi Evanghelişti: Femeile mironosiţe merg la mormânt cu miresme, găsesc piatra răsturnată, ceea ce le miră, intră în mormânt şi constată că trupul Domnului nu era acolo, apar însă doi bărbaţi în haine strălucitoare – doi îngeri – care le spun : «De ce pe Cel viu Il căutaţi între cei morţi?» Apoi le vestesc Invierea şi le dau îndemnul de a spune ucenicilor despre Inviere şi să le aminteasca de întâlnirea din Galileea pe care Iisus le-o dăduse înainte de arestare. Deşi nu avem decât un singur text anterior Invierii Domnului care să ne vorbească despre întâlnirea pe care a fixat-o Iisus cu ucenicii Săi înainte de arestare (La Sf. Luca), faptul că toţi trei Evangheliştii vorbesc despre ea cu femitate, înseamnâ că a existat această convenţie, chiar daca numai un evanghelist a pomenit-o. Sfântul Luca numeşte şi el trei femei mironosiţe, dar în loc de Salomeea o pune pe Ioana, ceea ce înseamnă că au fost mai multe femei, cel puţin, patru.

După aceste relatări succesive ale Invierii Domnului la cei trei Evanghelişti sinoptici, ne putem forma o părere privind cum s’a petrecut minunea. Cu siguranţă, Iisus a înviat înainte ca femeile mironosiţe să fi ajuns la mormânt, iar piatra mormântului a fost răsturnată de înger după Invierea Sa, aşa cum se vede din relatarea Sf. Evanghelist Matei, care spune că femeile, venind disdedimineaţă, au văzut îngerul ca un fulger oprindu-se la mormânt, apoi a răsturnat piatra şi a şezut pe ea.

Intr’adevăr, Mântuitorul S’a sălăşluit în pântecele Sfintei Fecioare şi S’a născut fără a strica cheile fecioriei; după pogorîrea de pe cruce, Iisus a fost pus într’un mormânt nou, în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (cf. Ioan 19: 41), simbol al naşterii din Fecioară. Si aşa cum a ieşit din Pântecele Sfintei mamei Sale, tot aşa a ieşit din mormânt fără a sparge piatra de la intrarea mormântului. Ingerul a prăvălit piatra pentru ca femeile mironosiţe să vadă că mormântul era gol şi, de asemenea, ca Petru şi Ioan, care vor veni la mormânt, după vestirea Invierii de către femeile mironosiţe, să poată vedea mormântul gol şi giulgiul nedesfăcut. In Ardeal, există icoane care Il arată pe Iisus trimfător, ieşit din mormânt şi stând pe piatra nerăsturnată a mormântului, însemnând că a ieşit prin piatră înainte de răsturnarea ei.

Simbolistica aceasta mi se pare foarte importantă şi ţin să o subliniez şi în momentele următoare ale studiului nostru.

Prima arătare a Mântuitorului a fost către femeile mironosiţe. La Matei ni se spune ca, după ce îngerul le vesteşte femeilor Invierea şi le arată, ca dovadă, mormântul gol, trimiţându-le să vestească ucenicilor Invierea şi să le spună să meargă în Galileea, acestea au plecat în grabă. Inainte de a ieşi din grădină, Iisus li se arată, le spune «Bucuraţi-vă». Femeile I s’au închinat căzând la picioarele Lui. Iisus le trimite să vestească ucenicilor Săi Invierea şi să le reamintească întâlnirea din Galileea. Am subliniat căderea la picioarelel Lui pentru un argument ulterior.

După toate aparenţele, următoarea arătare a lui Iisus a fost către Maria Magdalena, care venise cu femeile mironosiţe, dar nu plecase cu ele. Neîcrezătoare în ceea ce văzuse (din ea Iisus scosese şapte draci şi ştia cât de înşelător este diavolul) s’a întors la mormânt căutând dovezi pentru veracitatea Invierii. Avea o stare de pustiire care îi cuprinsese inima şi ea plângea la mormânt. Atunci a văzut doi îngeri înăuntru, unul la cap şi altul la picioarele locului unde zăcuse Iisus, care au întrebat-o de ce plânge. Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. (In. 20: 13). Fără îndoială că a auzit un sgomot, nu a mai aşteptat răspunsul îngerilor, s’a întors şi L-a văzut pe Iisus aproape, dar nu L-a recunoscut. Ca şi îngerii, Mântuitorul a întrebat-o de ce plânge, pe cine caută. Maria, a crezut că este grădinarul şi L-a întrebat dacă el a luat trupul lui Iisus, rugându-l să-i spună unde L-a pus ca ea să se ducă să-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: Marie! In clipa aceea L-a recunoscut, a strigat Rabuni! şi s’a aruncat la picioarele Lui, dar El a oprit-o: Nu te atinge de Mine căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. (In. 20 : 17)

Această întâlnire este plină de tâlcuri şi de simboluri. Cu puţine minute mai înainte, Iisus îngăduise femeilor mironosiţe să se arunce la picioarele Lui şi să-L atingă. De ce acum, nu-i permite Mariei să se atingă de El până ce nu Se va înălţa la cer? Peste alte câteva ore, se va duce la Apostoli care stăteau încuiaţi în odaie de frica fariseilor şi-i va îndemna: Pentru ce sunteţi tulburaţi şi de ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre. Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Insumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având Lc. 24: 39). Fără îndoială că ucenicii L-au pipăit şi totuşi au continuat să se îndoiască. Spre a-i convinge, Iisus i-a întrebat daca au ceva de mâncare. Ei I-au dat un fagure de miere şi peşte şi El a mâncat,

Aşa dar, fără a Se fi înălţat mai întâi la cer, cum i-a spus Mariei Magdalena, Mântuitorul a permis femeilor mironosiţe să-I sărute picioarele şi, mai mult, i-a îndemnat pe Apostoli sa-I pipăie mâinile şi picioarele pentru a-i încredinţa că nu era un duh, ci El Insuşi. Acelaşi lucru îl va face şi cu Toma la arătarea către ucenici, după o săptămână. Atunci, de ce a oprit-o pe Maria Magdalena spunându-i să nu-L atingă pentru că încă nu S’a suit la Tatăl Său?

Aici trebuie să ne înălţăm duhul şi să ne gândim la o anumită simbolistică. Mântuitorul a folosit totdeauna simbolurile pentru a închipui o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi Dumnezeu. Când a fost însă vorba de adevăruri divine care nu pot fi înţelese cu mintea noastră, ci doar acceptate prin credinţă, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmaţia directă şi susţinută. Când a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, a făcut afirmaţia clară, nedisimulată sub simboluri şi a acceptat moartea fără să umbrească Adevărul în simbol. Când a spus că trupul Lui este adevărata pâine şi sângele Lui adevăratul vin şi că cine nu mănâncă trupul Lui şi nu bea sângele Lui nu va intra în Impărăţia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmaţia clară şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu mincinos cum este diavolul. In Capitolul şase de la Ioan, Iisus face această afirmaţie neumbrită şi era gata să moară pentru ea şi să-şi piardă ucenicii, dar nu a umbrit afirmaţia Sa preluată la Cina de Taină într’un cadru ritual. Aşa că atunci când protestanţii afirmă că Cina de Taină şi pâinea şi vinul erau doar simboluri ale trupului şi sângelui, Il fac mincinos pe Insuşi Dumnezeu şi ei urmează până astăzi calea înşelăciunii lor.

Simbolul Mariei Magdalena închipuia atunci neamurile care vor veni la credinţă abia după ce Iisus se va înălţa la cer şi va trimite Duhul Sfânt ucenicilor care vor pleca în lume la propoveduire. Mai este un aspect tulburător în această întâlnire dintre Iisus şi Maria Magdalena. Ea Il văzuse pe Domnul, ultima oară, Vineri seara, la punerea Lui în mormânt. Trăise mereu pe lângă El vreme de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricăciune şi totuşi, chiar atunci când s’a uitat la El, lângă mormânt, nu L-a recunoscut. De ce?

Presupunem că Iisus, ieşit proaspăt din mormânt prin Inviere, trecând prin piatra mormântului, fără a o sparge, avea o anumită descărcare materială o străvezime care Il îndepărta oarecum de la ochii omeneşti. Si totuşi, când Iisus a strigat-o pe nume – Maria – ea L-a recunoscut fulgerător şi s’a aruncat la picioarele Lui. Iisus spusese: Nimeni nu poate vine la Mine fără a fi mai întâi atras de Tatăl Meu. (Ioan 6 : 44) De aceea nu venim la Dumnezeu dacă Iisus nu ne cheamă pe nume, pe fiecare. Odată chemaţi, reacţia noastră poate fi ca a Mariei – ne aruncăm la picioarele Lui, sau ca a lui Iuda, ne ducem la pierzare. Chemată pe nume, Maria L-a recunoscut şi L-a numit Rabuni; Chemat, Toma a răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu Fiecare suntem atraşi/chemaţi de Iisus, pe multe căi, până ce mintea ni se luminează, înţelegem chemarea şi ne aruncăm la picioarele Lui.

La arătarea către ucenici, Iisus a mâncat peste şi un fagure de miere pentru a-i convinge că nu era un strigoi, deşi îl pipăiseră. In tot Orientul, până astăzi (şi în ţara noastră), există superstiţia adânc înrădăcinată că un strigoi te poate înşela cu un trup aparent din carne şi oase, dar ceea ce strigoiul nu poate face este să mănânce. Iisus le-a spulberat această îndoială. Subliniez că Iisus a dat ucenicilor Săi dovada pipăirii şi ei tot nu au crezut că El este, apoi dovada mâncării şi au crezut.

După o săptămână, tot Duminică, Iisus se arată iarăşi ucenicilor Săi, închişi în odaie (probabil aceeaşi). Toma era cu ei, data trecută lipsise. Când aflase de la ucencii că i-a vizitat Invăţătorul, el le-a răspuns că nu va crede până ce nu va pune degetul său în semnul cuielor Lui Iisus şi mâna sa în coasta Lui. Această arătare a fost făcută special pentru a-l convinge pe Toma, semn ca Iisus îl preţuia, dar şi pentru că, la Cina cea de Taină, spusese despre ucenicii Săi (Ioan, cap 17), că pe nici unul nu l-a pierdut decât pe fiul pierzării. Există o accepţiune generalizată în cazul Toma, ca să-l socotim pe el ca prototip al necredinciosului, pentru că spusese – când ucenicii l-au anunţat că vâzuseră pe Domnul – că el nu va crede până nu va pune degetul.

El fusese anunţat de ucenici, nu Domnul îi apăruse. Când femeile mironosiţe i-au anunţat pe ucenici că l-au întâlnit pe Domnul în grădina mormântului şi că El era viu, nu le-au crezut, ci au socotit zicerea lor o aiureală; când Maria Magdalena vine şi le spune că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, toţi au zis că este halucinaţia unei femei doborîte de durere. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt, dar nu pentru că ei crezuseră, ci pentru idea: ..Dar dacă… ?!

A intrat Mântuitorul în odaia unde ucenicii erau adunaţi, i-a chemat să-L pipăie şi n’au crezut; I-au dat să mănânce şi abia atunci au crezut. A venit Iisus pentru Toma şi L-a chemat să-I pipăie rănile, dar Toma nu a venit, ci a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Toma este omul raţional care are nevoie de dovezi, dar nu atât de amănunţite cum i-au cerut apostolii lui Iisus. Toma nu era un necredincios, ci un om care avea nevoie numai de o mică dovadă, pentru a se arunca în marele întuneric al cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru care va merge până la moarte.

Două din arătările care urmează au semnificaţii adânci şi chiar un anumit dramatism în relatare: aceste două sunt: Arătarea lui Iisus lui Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus şi arătarea lui Iisus celor şapte ucenici la Marea Tiberiadei.

Emaus era o localitate la o distanţă cam de 60 de stadii, ceea ce ar veni, în măsurătoare metrică, ceva peste 11 km. Intâmplarea aceasta ne este semnalată numai de sf. evanghelist Luca, deşi majoritatea comentatorilor cred că ea se găseşte redată, în două versete, şi de Sf. Marcu (6: 12-13), unde spune că Iisus S’a arătat altor doi ucenici pe ţarină. Vestea învierii lui Iisus tulburase cetatea Ierusalimului, unii o contestau, alţii o credeau, fariseii şi cărturarii o blestemau ca pe o minciună, nimeni nu rămânea indiferent faţă de acest eveniment care depăşea dimensiunea naturală a vieţii. Doi ucenici plecaseră spre Emaus. Unul dintre ei, menţionat cu numele în relatarea Sf. Luca, era Cleopa; celălalt, aşa cum e şi firesc, trebuie, cu necesitate, să fi fost însuşi sf. Luca, deoarece numai el menţionează evenimentul detaliat. Erau şi ei tulburaţi, dezamăgiţi de veştile contradictorii care circulau pe seama Invierii Domnului, dar mai ales, erau indureraţi de neputinţa lor de a crede.

La un moment dat, Iisus a apărut lângă ei, mergând şi El spre Emaus, îi întreabă de ce sunt tulburaţi şi după ce ei Ii spun, îi ceartă pentru necredinţa lor şi le tălmăceşte din Scriptură tot ceea ce era despre El. Ajung la Emaus, la gazda celor doi. Mântuitorul se face ca vrea să meargă mai departe, cei doi încearcă să-L determine să rămână cu ei şi el acceptă. Gazda le oferă o cină şi Iisus ia pâinea şi o frânge; atunci li se deschid ochii şi Il recunosc, dar El se face nevăzut de la faţa lor. Cei doi ucenici îşi dau seama că focul din inima lor, când le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le vorbea. Au alergat înapoi la Ierusalim şi au relatat ucenicilor că au întâlnit pe Domnul şi ce le-a spus.

Cei doi Ucenci nu L-au recunoscut pe Iisus, probabil, din cauza aceleeaşi transfigurări spirituale, dar poate că autorul nu asta a înţeles când spune că ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoscă (pe Iisus, n.n.). Poate că Mântuitorul a vrut să le tălmăcească scrisul sfânt despre El, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face în linişte, dacă le-ar fi spus, de la început cine era. Importanţa impresionantă a evenimentului constă în aceea că ei L-au recunoscut la frângerea pâinii. Trebuie să ţinem cont de faptul că Iisus nu-Si proclama identitatea cu uşurinţă; a făcut-o mai puternic după Inviere, văzând necredinţa apostolilor. De data aceasta, li S’a revelat celor doi printr’un gest: frângerea pâinii. Mulţi din teologi cred că El avea un fel inimitabil de a frânge pâinea, gest care a devenit sacru pentru Apostoli după ce l-au văzut la Cina de Taină. Acest gest inimitabil a fost proclamarea identităţii lui Iisus faţă de cei doi ucenici.

Arătarea lui Iisus unora dintre ucenicii Săi la Marea Tiberiadei, când a avut loc cel de al doilea pescuit bogat, este de o frumuseţe mistică inegalabilă şi de o semnificaţie ascunsă la fel de tulburătoare. Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacob şi Ioan şi încă doi nenumiţi, s’au dus să pescuiască pe Marea Galileii, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Incepea să se crape de ziuă, era o linişte nefirească, marea, de obicei tulburată, se întindea ca o apă moartă, stravezie şi luminată de stele încât îi puteai număra pietrele de pe fund. Barca se îndrepta încet spre ţărm. Deodată acolo, pe mal, a apărut un om. Acesta i-a întrebat: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Ei au răspuns că nu. Fără vreo explicaţie, omul de pe ţărm le-a spus: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei. Au aruncat mreaja şi îndată s’a umplut de peşti, de parcă toate pietrele de pe fund s’ar fi prefăcut în peşti.

Sf. Evanghelist Ioan stătea lângă Sf. Apostol Petru. Privea intens spre bărbatul de pe ţărm şi i-a şoptit lui Petru: Domnul este! (In. 21:7). Petru era desbrăcat până la brâu. Auzind că este Domnul, şi-a îmbrăcat haina şi s’a încins aruncându-se în apă şi venind înnot la Invăţător. După aceea, vin şi ucenicii cu corabia, o trag la ţărm şi aleargă la Iisus, căci aflaseră de la Ioan cine era bărbatul care le cerea mâncare. Când au ajuns la El, au găsit focul aprins şi jeratec şi peşte pus de-asupra şi pâine. Iisus văzuse graba lor şi le atrage atenţia: Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.

Petru a mers la corabie, a tras mreaja plină la mal, cu 153 de peşti mari, cu mult peste rezistenţa mrejei care, totuşi, nu s’a rupt. S’au întors la foc, pentru că Iisus i-a îndemnat: Veniţi de prânziţi! Au venit în tăcere şi nici unul nu a îndrăznit să-L întrebe: Tu cine eşti? Toţi ştiau că este Domnul. Iisus S’a apropiat, a luat pâinea, a frânt-o şi le-a dat-o. De asemenea şi peştele.

Interesant este faptul că ucenicii au ascultat de Iisus, înainte de a-L fi recunoscut şi au aruncat mreaja în dreapta corăbiei la îndemnul Lui. Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era absolut limpede, încât vedeai peştii mişcându-se şi pietrele pe fund. Dacă în timpul nopţii, când întunericul făcea oarecum invizibilă mreaja, Apostolii nu prinseseră nimic, un pescar versat îşi putea da seama imediat că în zori, la răsăritul soarelui, nu era nici o speranţă de prins vreun peşte. Totuşi, au ascultat de El fără ezitare. Sunt convins că, în mintea lor, a fost un declic neconştientizat, poate, amintind-şi când, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, după ţinerea predicii de pe lac, (Lc. 5) să arunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi acesta a protestat: Invăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n’am prins nimic. Dar, după vorba ta, voi arunca mreaja. Si minunea s’a petrecut. Petru a ascultat instinctiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat prin dragostea temeinică prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut şi i-a spus lui Petru. Acesta avea firea năvalnică pe care i-am văzut-o, în special, în timpul patimilor: La Cina de Taină, declară în faţa Domnului şi a Apostolilor că, chiar daca toţi se vor lepăda de Invăţător, el nu se va lepăda şi chiar de va trebui să moara, tot nu se va lepăda. Iisus îl domoleşte prevenindu-l că, înainte de a cânta cocoşul, Petru se va lepăda de El de trei ori. Intr’adevăr Petru s’a lepădat de Domnul de trei ori: prima dată prin simplă negaţie, a doua oară prin jurământ, a treia oară prin blestem. A cântat cocoşul, el şi-a adus aminte de mustrarea Domnului şi a plâns pocăindu-se

In altă împrejurare, când Iisus a venit la Apostoli în corabie, mergând pe apă, Petru I-a strigat: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă! (Mt. 14:29) Iisus i-a poruncit şi el a coborît imediat din corabie şi a început să meargă pe apă, dar i s’a făcut frică şi a strigat cu spaimă să-l scape. Iisus l-a apucat de mână mustrându-l dojenitor: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit.

Toate aceste întâmplări legate de Petru, este bine ca cititorul să le reţină, pentru că ele ne vor servi ca argumente în partea a doua a eseului nostru despre arătarea lui Iisus la Marea Tiberiadei.

Revin la gestul inimitabil a lui Iisus în frângerea pâinii, care L-a descoperit de astă dată celor şapte ucenici, chiar dacă unii aveau încă îndoieli. Dacă citim cu atenţie textul deja analizat, vedem că, la venirea ucenicilor la ţărm, au găsit jeratec şi peşte pus de-asupra, deşi ei, în graba lor de a-L întâlni pe Invăţător, nu adusesera din peştele prins de ei. Probabil că acest peşte, voia să amintească ucenicilor de îndoiala lor, când Iisus li S’a arătat în noaptea Invierii şi nu au crezut că este El, decât numai după ce a mâncat din peştele lor, iar focul trebuia să-i amintească lui Petru de lepădarea lui la focul din curtea arhiereului. Cât despre cei 153 de peşti mari, nu am găsit nici un comentariu asupra numărului de peşti şi a semnificaţie lor, în afară de o încercare la Fericitul Augustin, care era foarte complicată şi iezuită (comentariul), folosind înmulţiri şi adunări şi apoi împărţiri pentru a ajunge la o semnificaţie care mi s’a părut nejustificată şi pe care am şi uitat-o.

Partea a doua a întâlnirii cu Iisus la Marea Galileei este foarte tulburătoare, şi în sensul mistic, şi în sensul contradicţiei dintre ortodocşi şi catolici privind primatul lui Petru şi, în consecinţă, al Papei. Catolicii iau textul ca atare, desprins de orice contextualitate, privind lepădarea lui Petru, şi ignoră mustrările Mântuitorului pentru graba lui de a face afirmaţii mari pe care nu şi le respecta, până la a-l numi satană.

Dar să urmărim textul lui Ioan: De îndată ce Iisus S’a revelat celor şapte Apostoli prin frângerea pâinii, s’a făcut linişte desăvârşită, au mâncat toţi în tăcere şi fiecare aştepta ceva care trebuia să se întâmple. Percepţia mea personală este că, atât Petru, cât şi ucenicii ceilalţi, bănuiau ce trebuie să se întâmple. O jenâ gravă plutea în atmosfera mistică a întâlnirii. Poziţia lui Petru în rândurile Apostolilor era foarte fragilă, după lepădarea lui şi ei ştiau că Domnul va trebui să clarifice această poziţie în vreun fel. Petru fusese multă vreme verhovnicul apostolilor. Vârsta îi dădea o întâietate între ceilalţi şi toţi îi acordau cinstea cuvenită vârstei şi poziţiei lui în faţa lui Iisus. Totuşi, în toate împrejurările mai intime, niciodată Mântuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci şi pe Iacob şi pe Ioan. La Cina de Taină, este evidentă o preferinţă a Domnului faţă de Ioan, nu numai pentru faptul că a stat cu capul pe pieptul Invăţătorului – Ioan era un copil şi Invăţătorul îl proteja – ci, mai ales că, atunci când Domnul a spus că unul din ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan să-L întrebe cine este vânzătorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan în şoaptă şi, fără îndoială, acesta i-a spus după aceea lui Petru.

Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mântuirea lui Petru de păcatul lepădării, text pe care îl găsim la Sf. Evanghelist Luca (22: 31): Simone, Simone, iată că satana v’a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, revenindu-ţi oarecând, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22 : 31-32). Cuvintele acestea puternice răsunau încă în inima lor tot aşa de adevărate ca şi proorocirea că, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Cred că pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, Ucenicii n’au avut nici o ezitare să-l reprimească pe Petru în rândurile lor. Aceasta este opinia mea şi ea nu figureaza în comentariile generale ortodoxe referitor la reinstalarea lui Petru în treapta uceniciei.

După ce Iisus şi ucenicii au terminat prânzul (Ioan 21: 15 şi urm), Domnul l-a întrebat pe Petru, fără nici un fel de pregătire; cunoscând gândurile tuturor, această întrebare era continuarea gândurilor lor pe care Iisus trebuia să le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmaţia lui Petru făcută la Cina de Taină (referindu-se la colegii săi întru apostolie, câ el nu se va lepăda nici odata de Invăţător). Iisus i-a spus acum: Simone, fiul lui Ioan, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia? Si firea năvalnică a lui Petru s’a răsfrânt încă odată în graba răspunsului, uitând, pentru o clipă, de lepădare: Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc. Totuşi mi se pare că există o anumită prudenţă în răspunsul lui Petru, care nu s’a mai înălţat pe sine de-asupra apostolilor celorlaţi; aceasta ne face să credem că amintirea lepădarii era vie în mintea lui. Iisus i-a încredinţat paşterea mieluşeilor, fără vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui între apostoli. Dimpotrivă, ca într’o judecată unde prima mărturie trebuia întărită pentru a fi acceptată (în astfel de situaţii se cereau trei mărturii), Iisus îl întreabă a doua oară, fără referire la ceillaţi apostoli: Simone, fiul lui Ioana, mă iubeşti? Petru confirmă fără a mai adăuga nimic rostind aceleaşi cuvinte: Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Iisus îi încredinţează paşterea oilor. Mântuitorul îl întreabă pentru a treia oară – ca o ultimă verificare a primei afirmaţii: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

In ciuda convingerii lui Petru şi a Apostolilor că Iisus făcea restaurarea lui Petru în treapta apostoliei, această a treia întrebarea l-a întristat adânc pe Petru pentru că Invăţătorul i-a zis a treia oară mă Iubeşti şi I-a răspuns cu mare întristare în glas: Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc. Cu aceasta, Petru afirma indirect că toată această interogaţie repetată de trei, se referea la cele trei lepădări ale sale, prin care i se stergea păcatul comis atunci şi era reintegrat printre ceilalţi apostoli.

Este evident pentru orice om de bună credinţă că nu i se acordau acum lui Petru puteri speciale, fiindcă, în acest caz, de ce s’ar fi întristat el la cea de a treia întrebare. Când Iisus S’a adresat Apostolilor după Inviere şi le-a spus: Mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi Evanghelia la toată făptura, (Mc. 16 :15), Invăţătorul nu s’a referit la Petru cu nimic special, astfel că situaţia lui rămăsese oarecum confuză printre ceilalţi. Iisus intenţiona să-l reintegreze pe cel lepădat de El printr-o reinstituire solemnă, un fel de primire a unui eretic în ortodoxie în vremea noastră. Când catolicii afirmă că acum i s’a dat o putere specială, se înşeală cu bună ştiinţă: lui Petru i s’a dat acum puterea pe care ceilalţi Apostoli au avut-o de la început, pe care ei nu o pierduseră ca Petru şi care le fusese întărită de Iisus în Duminica Invierii. Acum, Petru a fost reprimit în treapta lor şi i s’a redat şi dreptul de propoveduire la toată făptura: Paşte mieluşeii mei, Paşte oile mele.

Dacă în toată această tainică perioadă de după Invierea Domnului a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegiaţi: Toma, pentru care Iisus a venit în mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa şi Ioan, despre care a spus lui Petru, la această arătare dicutată de noi: Dacă vreau Eu ca acesta (adică Ioan n.m.) să rămână până ce voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-Mă pe Mine (Ioan 21: 22) . Astfel Iisus mustră încă odată îndrăzneala lui Petru.

In legătură cu Petru, mai este ceva important, dar nu atât pentru el, cât pentru modalitatea Invierii Domnului. După ce Maria Magdalena anunţă Apostolii că a vorbit cu Domnul la mormânt şi că era viu, aceştia s’au îndoit. Numai Petru şi Ioan au alergat la mormânt pentru a vedea ce se întâmplase acolo. Ioan, mai tânăr, alerga mai repede, s’a uitat în mormânt, a văzut giulgiul gol, dar nu a intrat, din respect pemtru vârsta lui Petru. După puţină vreme, Petru a ajuns şi el la mormânt şi au intrat pe rând înăuntru. Acolo au văzut giulgiul zăcând pe pământ, dar marama cu care fusese acoperită faţa lui Iisus, nu era la un loc cu giulgiul, ci era făcută sul şi pusă în altă parte. Atunci, adaugă Sf. Evanghelist Ioan, au văzut şi au crezut.

Dacă giulgiul ar fi fost desfăcut şi ar fi zăcut la pământ ca o bucată oarecare de pânză, nu cred că ar fi avut efectul de şoc pe care l-a avut asupra celor doi Apostoli. Fără îndoială ca era ceva straniu în modul în care giulgiul zăcea pe pământ, încât Sf. Ioan să scrie că au văzut giulgiul şi au crezut, fiindcă ei încă nu ştiau Scriptura că El trebuia să invie din morţi (In. 20: 9)

Tinând cont de ceea ce am citit din capitolele anterioare şi de tradiţia iudaica legată de inmormântări, ne aducem aminte că, după moartea pe cruce a Mântuitorului, iudeii căutau acum să scape de trupurile celor răstigniţi (Iisus şi cei doi tâlhari) deoarece a doua zi era paştele şi mozaismul nu permitea neîngroparea morţilor de paşti.

Iosif din Arimateia, ucenic în ascuns al lui Iisus, s’a dus la Pilat şi i-a cerut să-i dea trupul lui Iisus. Acesta s’a mirat de faptul că Invăţătorul murise aşa de curând, a chemat centurionil şi l-a întrebat şi acesta a confirmat moartea (probabil era sutaşul care strigase la moartea Mântuitorului – văzând toate fenomenele supranaturale: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Mt. 27: 54).

Stim din relatarea Sf. Ioan că Pilat a trimis totuşi ostaşi să verifice, că aceştia au văzut că cei doi tâlhari nu muriseră şi le-au sdrobit fluierele picioarelor (fapt care crea un şoc şi aducea moartea fulgerătoare), iar lui Iisus nu i-au sdrobit fluierele picioarelor, ci numai i-au străpuns inima cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui Iisus de pe cruce; a venit şi Nicodim, cel care mersese noaptea la Iisus să-L întrebe (vezi In. Cap 3), care a adus ca la o sută de litre de amestec de smirnă cu aloe, au muiat giulgiul în amestec, apoi au înfăşurat trupul Domnului cu giulgiul muiat in mirodenii şi l-au pus în mormântul în care nimeni niciodată nu mai fusese pus (In. 19: 42).

Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face pânza giulgiului mai dură, ca un ulei sicativ. Ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost giulgiul nedesfăcut, pastrând forma trupului lui Iisus, ceea ce însemna ca Domnul ieşise prin giulgiu fără a-i fi stricat forma pe care o luase după trupul Lui. Coroborînd toate fenomenele supranaturale de la Naşterea Mântuitorului şi până la Invierea Sa, vedem o serie de simboluri care se înlănţuiesc spre o finalitate supremă: dumnezeirea lui Iisus: El S’a născut din femeie fără de bărbat şi această femeie era fecioară şi nu mai avusese în pântece, aşa cum, la îngropare, Iisus fusese pus într’un mormânt nou în care nimeni nu mai fusese pus; Mântuitorul a ieşit din giulgiu fără a-l sfâşia sau al desface şi apoi, şi din groapă, prin piatra neridicată, fără a o sparge, aşa cum a ieşit din pântecele mamei Sale fără ca ea aibă durerile naşterii şi fără a-i strica cheile fecioriei.

O altă arătre a Mântuitorului către Apostoli şi alţi credincioşi ne este amintita de Sfântul Pavel care însă nu elaborează deloc asupra împrejurărilor. De altfel, el nu intenţionează să ne relateze arătarea lui Iisus, ci numai o citează ca un argument al Invierii Domului, în Epistola 1 către Corinteni, cap. 15. Iată textul: …că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi şi că i S’a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece: după aceea S’a arătat, în acelaşi timp, la peste cinci sute de fraţi dintre care, cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit. După aceea S’a arătat lui Iacob, apoi tuturor Apostolilor. Iar la urmă, ca unuai nenăscut la vreme, S’a arătat şi mie…(V. 3-8)

Unele din aceste arătări, pomenite de sf. Apostol Pavel, au avut loc înainte de Inâlţarea Domnului (F. A. 1: 9-11), altele după. Când Apostolul Neamurilor spune că Iisus S’a arătat celor 12, acest fapt s’a petrecut după Inăltare şi după ce a fost ales de către conclavul Apostolilor, Matia, spre a completa numărul apostolilor, după spânzurarea lui Iuda. Despre arătarea lui Iisus lui Pavel avem, pe larg, relatarea din Faptele Apostolilor, minune petrecută pe drumul Damascului.

Sfârşit şi Slavă Invierii Tale, Doamne!

Notă : toate citatele sunt după ediţia jubiliara a Bibliei, a I.P.S. Bartolomeu

vol. Jurnalul Detentiei Politice in Jud. Arad, 1945-1989

de Corneliu Cornea, Ed.Mirador, Arad 2000, p. 146-148

Baia Sprie, 1951-1952

De Sfintele Pasti

In zilele acelea, printre numerosii prizonieri de constiinta din lagarul de exterminare de la Baia Sprie, se numara si preotul aradean Teodor Bej care, posedand o memorie de exceptie, cunostea pe de rost tot tipicul religios pascal.

Acelasi preacucernic parinte a cerut altor trei preoti de acolo sa i se asocieze in actiunea de oficiere a slujbei Sfintei Invieri. Mai precis, cei trei alesi erau chemati sa bata in teava cu aer comprimat, la ora 12 noaptea, semnalizand pe aceasta cale, incetarea lucrului. Zis si facut. Auzind semnalul acustic al clipei, robii pun capat lucrului si se indreapta spre locurile dinainte stabilite. Incepe apoi un impresionat serviciu divin la orizontul XII, unde puteam dispune de un spatiu mai mare, cat o catedrala de mare, excavat in abataj. Toni Vasilescu, politistul, muzicianul, dar si ”turnatorul”, a facut din niste sfredele de otel suedez de diferite lungimi o orga de clopote, pe care o atingea cu un alt sfredel, scotand niste sunete de clopot de tonalitati diferite. Era ceva din cer. Singurul neinformat era Gica Petrescu, odinioara capitan de jandarmi, iar aici, sef al turnatorilor din mina, care alerga dintr’un loc intr’altul si, realizand ce se intampla, incerca in zadar sa ne opreasca din actiunea inceputa.

La aceasta “Sfanta Inviere” din primavara anului 1951, au participat plenar oameni din toate confesiunile si nationalitatile prezente, cu exceptia maistrilor si supraveghetorilor – diparuti fara urma si absenti pe toata durata slujbei. Gica Petrescu anunta la suprafata organele de paza ale securitatii. Noi insa ne continuam actiunea. Emotionant a fost momentul cand preotul a rostit chemarea cea mare: “Veniti de luati lumina!”, iar noi, ocnasii, ne-am aprins lampile de acetilena, una cate una, de la acelasi pastor de suflete ca, apoi, auzind sacerdotalul “HRISTOS A INVIAT!”, sa raspundem in cor prin “ADEVARAT A INVIAT”. Serviciul religios s’a incheiat prin intonarea plenara a aceluiasi “Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand/si celor din morminte,/ viata daruindu-le.”

Nu s’a mai lucrat nimic in noaptea aceea. Ne-am strans cu totii la put (circuland pe ruta a doua orizonturi), de unde am iesit mai tarziu la suprafata, intr’o disciplina fara cusur. In fiecare corfa, cei opt care intrau, cantau Hristos a inviat, pana la ultimul sunet al imnului sacru. Nimeni nu iesea din corfa inainte de a fi terminat cantecul. La suprafata, ca si la mormantul Mantuitorului pazit de ostasii lui Pilat, o multime de securisti culcati pe burta, din loc in loc, cu mitralierele indreptate spre noi, cei ce “inviaseram” din adancurile pamantului, iar acum eram iluminati si plini de bucuria si suflul triumfal al Invierii lui Hristos! Orice ni s’ar fi putut intampla in clipele acelea.Chiar si moartea. Nimeni insa nu-si punea nici o problema, clipa prezenta fiind mult prea inaltatoare pentru ca sa poata fi intinata de teama. Frica era in inimile celor ce ne pazeau inarmati pana in dinti, in timp ce noi mergeam cu lampile aprinse spre poarta lagarului de exterminare, sburand pe aripi de ingeri. De necrezut! Pana si turnatorii ni s’au alaturat in clipele acelea. In fond, Hristos a inviat si pentru ei.

Duminca, in ziua intai de Pasti, la ora 11, a sunat talanga de desteptare si am fost stransi in curte, unde ofiterul politic Alexandru ne-a tinut un logos destul de retinut, reamintindu-ne ca este interzisa rugaciunea in comun.

V’am pastrat, zicea vorbitorul, cruciulitele ce le-ati avut in bagaje. Nu vi le-am confiscat, dar revin cu precizarea ca, daca va rugati, e bine sa va limitati la rugaciunea individuala.

Asa s’a petrecut cea mai inaltatoare “Inviere” a vietii noastre – poate prima din lume care a avut loc la 400-450 de metri sub pamant. Piatra de mormant ce apasa sufletele si trupurile noastre a fost data la o parte, iar noi ne-am inaltat cu amaritele noastre suflete, spre cel ce ne-a zis: “Indrazniti! Eu am biruit lumea.”

Daca aceasta ne-a fost bucuria de Pasti din anul 1951, la Invierea din anul 1952 am avut parte de o si mai mare bucurie, prin aceea ca, pentru prima data dupa patru ani de temnita grea, ne-am putut impartasi cu Preasfantul Trup si Sange al Mantuitorului. Initiativa a aparut parintilor Rotaru, Dumitras, Mioc si Butnaru. Pentru inceput, am cerut maistrului civil de la atelier, pe nume Bauer – care era si el catolic – sa-mi aduca o sticluta cu vin.. Zis si facut, in ciuda marelui risc pe care-l implica un asemenea demers. Parintii franciscani au oficiat Sfanta Liturghie in mina si, pe ascuns, toti greco-catolicii ne-am cuminecat. Nimeni din jurul nostru nu a stiut nimic, ceea ce dovedeste ca, intre noi, nu era nici un turnator.

Pe parintii franciscani nu i-am mai intalnit nici odata, iar informatiile pe care le detin acum, in ultimul deceniu al secolului si al mileniului, nici unul din ei nu mai traieste. Se stie insa ca, dupa eliberarea din 1964, au pastorit pe la unele parohii din Moldova, pe urma, rand pe rand, s’au stins trupeste, umpland cerul cu roadele sfinteniei lor si sporind numarul celor ce si-au dat viata pentru lauda si preamarirea lui Dumnezeu.

Nota noastra: Nu l-am intalnit nici odata pe parintele Aurel Sandru, dar, din auzite, stiu ca a fost un om de mare prestigiu si un preot de mare credinta. In schimb, l-am cunoscut pe parintele Bej, chiar foarte bine, deoarece am stat cu el in aceeasi celula la Zarca Aiudului, cateva luni de zile. Venise de la Baia Sprie, inainte de inchiderea minei, deoarece se imbolnavise de o boala curioasa si tot atat de periculoasa, din cauza, probabil, a plumbului din mina: intestinele lui prezentau niste pete galbene, care-i impestritau mucoasele. Fusese dus la spital, i se taiase o portiune din intestinul subtire care fusese dus la analiza si, dupa aceea, a fost expediat la Aiud si pus in Zarca, o sectie pentru cei periculosi si insubordonati. Cu venirea parintelui Bej, viata noastra de celula s’a schimbat: el a introdus o regula a rugaciunii sistematice, invatarea unor texte din Noul Testament – parintele stia pe de rost toate cele patru Evanghelii, unele epistole si cativa psalmi. Sambata seara facea Vecernia si Duminica Sf. Liturghie, impartasindu-ne, daca ne spovedeam, cu firimituri de impartasanie pe care le avea cusute in tivul unei camasi..

Aceasta viata spirituala ritmica ne-a intarit pe cei care eram in aceeasi celula cu el, mai ales ca parintele nu dadea nici cea mai mica atentie bolii sale. Uneori, cand parintele Bej mergea la doctor, cei ramasi in celula (eram, in total, patru detinuti) ne exprimam ingrijorarea pentru boala sa – noi credeam ca era cancer – si ne temeam ca, daca vreun gardian ne-ar prinde ca ne rugam, o izolare la neagra i-ar fi putut fi fatala. Am fi dorit sa-l prevenim de pericol, dar cand parintele revenea in celula, toate temerile dispareau si ne reincepeam viata pe care el o impusese prin forta sa duhovnicecasca. Din fericire, nici odata nu s’a intamplat nimic rau.

Interesant este faptul ca parintele nu ne-a spus niciodata ca el a organizat slujba Invierii din 1951. Ne-a povestit istoria foarte pe scurt, fara a face vreo aluzie la rolul sau, ci prezentand evenimentul ca pe un act colectiv al preotilor. Abia acum, cand am citit articolul parintelui Sandru, am aflat rolul determinant al parintelui Bej.

Avand atatea detalii, necunoscute pana acum, am inceput sa fac o diferenta intre Invierea savarsita de ortodocsi si cea savarsita de parinti catolici franciscani, impingand mai departe, pana la diferentele structurale bisericesti, dintre Ortodoxie si Catolicism.

De ce preotii ortodocsi au facut o slujba de Inviere, in 1951, la care au chemat toti detinutii, ortodocsi si neortodocsi, buni si rai, fara deosebire si teama si de ce calugarii franciscani nu au chemat pe nimeni din afara si ultima apreciere a parintelui Sandru este constatarea fudula ca nimic nu s’a aflat despre “Invierea” lor, dovada ca “intre noi nu era nici un turnator”?

Parintele Bej nu s’a temut de turnatori, nici nu s’a gandit la ei ca la un pericol, ci i-a poftit pe toti la Praznicul cel Mare si nici unul dintre ei nu a tradat. In fond, nu aveau ce trada, caci slujba era pentru toata lumea, devenise un bun al tuturor si, sunt sigur, daca securistii ar fi venit, parintele i-ar fi primit cu bucurie, pentru ca, asa cum spune parintele Sandru, cand gandeste ortodox: “In fond, Hristos a inviat si pentru ei”. Numai cand gandeste catolic spune: “intre noi nu era nici un turnator.”

Cred ca, dincolo de distinctia facuta de Nae Ionescu si altii, intre catolici si ortodocsi – primii find socotiti Marta, care se ingrijeste de cele ale organizarii si cei de al doilea fiind Maria care statea la picioarele lui Iisus sorbindu-i cuvintele, sau, cu o alta metafora, primii fiind tipul pelerinului (activ) si cei de al doilea, tipul Mirelui (contemplativ), sta o imensa auto apreciere catolica si o umilinta spirituala ortodoxa. De aici, si grija catolicismului pentru “o buna aratare”, fata de ordocsi care se ingrijesc de “o mai buna cautare” . Toate celelalte se pierd in cenusiul detaliilor.

Părintele Gheorghe Calciu, 14 iunie 2002

Foto: Ovidiu Man – Memorial